Etichete

,

E o linişte de o poţi tăia felii perfect egale. Nu mişcă nimic, nimic nu uruie. Doar cântec de păsări, iar ele sunt la locul lor ca norii sub cer.

Singurul ceas care ticăie sunt cocoşii – de unde ştiu cocoşii să cânte la fix, l-am întrebat. Nu, baby, nu ştiu ei să cânte după ceasuri, ceasurile bat după ei. Aşa e.

Cum să scap de oraş, cea mai bătrână întrebare a mea, îmi cade peste avântul mincinos ca o ghilotină ori de câte ori ajung aici. Cum să scap de betoanele înghesuite, de oamenii înghesuiţi, de copacii înghesuiţi în parcuri minuscule ca nişte deţinuţi ai oraşului. Oraşul suntem noi zic betoanele, oamenii, motoarele, voi sunteţi doar de fun, de scos ochii, de peisaj urban…

Marfăăăă, marf-aveeem. Materiale, pijamale, cuverturi, lenjerii, marfăăă, marf-aveem…

Negustorii. Ei sunt singura legătură cu oraşele care se zbat furibund între a fi şi a cumpăra firea, nemairecunoscând graniţa dintre cele două. Iar ei trec năluci, de parcă ţi s-ar fi năzărit, în urmă-le doar foşnetul uscat al salcâmilor şi vorbă de vrăbii.

Aici nu-ţi agaţă nimeni pliante de clanţă, nu-ţi promite nimeni frumuseţea particulelor de diamant, nu te întreabă nimeni ce venit pe gospodărie ai, ca să-ţi dea un pachet de ţigări gratis. Aici, dacă vrei ţigări, te duci la peşte cu alaiu’, apoi vii cu baboii, îi vinzi, fumezi, bei o bere (eufemism) necunoscută la oraş şi dai boabe la porumbei, că nu ştii dacă mâine mai trage peştele. Dacă vrei frumuseţe, te speli cu apă de ploaie, iar dacă vrei pliante, vinzi căruţa, calul şi vaca şi te muţi într-o iluzie de acasă din metropola Giurgiu. The end.

Aici e locul în care întrebările mor. Ţăranul are un al enşpelea simţ al comunicării, o voce moromeţiană care vorbeşte printre cuvinte, împuţinându-le, reducându-le la rolul de zgomot. Ţăranul se uită la tine şi te citeşte ca pe-o vie bătută de mană, nu sînteţi de pe aici, dică… sînteţi de la oraş…

when old times meet the modern

Pentru că oamenii de pe aici n-au portofele de piele cu şapte sute patruzeci şi cinci de despărţituri şi nu ies în uliţă să cumpere pepeni cu aparatul foto în mână, fiindcă aici există exista un singur om care putea mânui o aşa orătanie. Fotograful de la şosea.

Ce s-o fi întâmplat cu fotograful? L-a ucis progresul, pariez. Avea o coşmelie, la doi paşi de autogară – o cameră fără ferestre care puţea a rahat de nu intrau nici câinii în ea, cu vopseaua verde crăpată de soare, mătuită de praf şi căzută din loc în loc. Din vitrinele aproape opace de jeg, câţiva ţărani în straie de duminică priveau în gol zâmbind destoinic şi tâmp printre muşte moarte şi pânze de paianjen – mostre de măiestrie a omului ce stăpânea încăperea înaltă, decorată cu fotografii şi un singur scaun. La nevoie de grup, mai aducea din casă vreo câteva, ce mare brânză.

Trebuie să fi murit fotograful, căci pe uşa dublă de la şosea, rugineşte de vreo zece ani neatins un lacăt mare, iar ferestrele s-au plecat de-a stânga şi de-a dreapta uşii, fiecare către partea ei, ca două sprâncene mirate. N-o fi avut copii pe care să-i înveţe meserie. Ori o fi avut şi nu le-a plăcut. Mi se pare trist că nu mai e niciun fotograf în sat; fotografiile, asemeni jurnalelor, sunt o mărturie a firii care bate timpul. Un curios o să le caute într-o zi printr-un dulap scârţâind şi mirosind a ziare vechi şi a creion chimic şi n-o să le găsească. Nicio privire de copil iscoditor n-o să se mai piardă în galbenul vremii lor, nici n-are să întrebe cine sunt oamenii ăia vechi şi cuminţi. Nu mi se pare. E trist.

Anunțuri