Etichete

, , , , , ,

Uite o provocare.

Tu, o fiinţă cu picioare de maxim un metru, trebuie să încaleci muntele de nimic inexpugnabil căruia uzual i se spune “moartea celui drag”. Apoi îţi vei muta frumuşel şi al doilea picior de cealaltă parte a vieţii tale şi îţi vei continua drumul. Cum naiba faci treaba asta, dată fiind premisa: Nu poţi percepe, implicit nu poţi concepe, muntele ăsta nenorocit. Deci, cum îl încaleci?

psily

De-a rostogolul nu se poate urca, iar dacă ai coborî în felul ăsta, ai ajunge la capăt făcută arşice. Dar dacă ai avea câteva puncte de sprijin? Să zicem zece scrisori de la omul pierdut în muntele dat naibii. Scrisori concepute pentru ca tu să ajungi întreagă de cealaltă parte a confruntării cu moartea.

Hillary Swank este cea care o interpretează pe Holly, destinatara misivelor expediate de dincolo de dincolo de către soţul ei, Gerry (Gerald Butler), în P.S.: I love you. Nu vă neliniştiţi, nu există nimic paranormal, nici mistic, în sistemul de comunicare dintre cei doi; scrisorile parvin pe căi cât se poate de ortodoxe.

N-am idee cum apreciază criticii capacitatea unui actor de a face credibil un personaj, însă în viziunea mea cheia sunt emoţiile. Dacă actorul e capabil să îl transpună pe cel care vizionează filmul / piesa în pielea personajului, astfel încât să resimtă emoţiile acestuia din urmă e jackpot.

Până aseară, Hilary Swank îmi plăcea şi basta; avea aşa un ceva aparte care atrăgea. Astăzi e în panteonul actorilor “mei”, fiindcă în P.S. I love you a arătat o forţă a interpretării cum puţini colegi ai săi de breaslă deţin, mai precis doar numele uriaşe ale cinematografiei.

Dacă la Pay it forward am plâns la sfârşit chiar şi la reluări, deşi – doh! – ştiam deja finalul,

Paranteză: Da, dom’le, dau apă la şoareci de-i înec. Împuşcaţi-mă.

Empatia mea are proporţii pantagruelice. Ce să fac?!

la P.S. I love you m-am smiorcăit zdravăn cam din zece în zece minute. Diferenţa fiind că la primul m-a impresionat ideea în sine (marile realizări cer sacrificii umane), în timp ce la al doilea mi-a controlat glandele lacrimale personajul Holly. E fără dubiu tipul de film condus de un singur actor.

Pentru a fi corectă cu acordarea meritelor şi penalizărilor, plecăciuni scenaristului, căci există în film câteva replici geniale şi o bulină roşie, tot lui, pentru personajul William, un nenea introdus forţat în scenă care se vrea un posibil înlocuitor al lui Gerry şi care nu aduce nimic relevant, nici picant în poveste. Ba dimpotrivă, o face să semene vag cu clasica romance, în care prinţul are invariabil în culise o variantă rezonabilă a sa, pregătită să preia flacăra nemuritoare a iubirii. Penibil. Din fericire acel “vag” din “să semene vag”, salvează filmul de patetism.

Controversă: Filmul e ecranizarea romanului omonim al irlandezei Cecilia Ahern. Gurile rele spun că povestea e un plagiat ordinar al filmului japonez “The Letter”, apărut în 1997.

În legătură cu asta, eu zic: Acum doi ani am început să scriu o poveste despre un bătrân vraci care trăieşte cuc în vârf de munte. Într-o zi cu soare primeşte vizita câtorva tineri care trăiau într-un sat învecinat. Oamenii veniseră să-i ceară ajutorul în următoarea problemă: femeile năşteau doar băieţi de câţiva ani buni. Aici s-a terminat povestea. De ce? Pentru că într-o zi am citit pe un site despre un film (Children of men) care exploata fix aceeaşi idee de bază – ce am face într-o lume în care specia pare condamnată la extincţie?

Noah, cam asta-i cronicuţa de week-end. Poftă bună la floricele şi, fetele, nu uitaţi de şerveţele! :D

Anunțuri