Etichete

, , , , , , ,

Am avut în clasa a XI – a, la Liceul Teoretic Unirea (aşa îl chema pe atunci) Braşov, o profă de literatură universală numa’ bună de pus la copt într-o madlenă. Habar de numele ei n-am, ruşine să-mi fie, aşa cum nu-mi amintesc niciodată numele proaspăt – cunoscuţilor cu care numa’ ce-am dat mâna. Probabil sunt atât de preocupată să absorb cât mai multe detalii, încât cuvintele îmi scapă. Digresiune: cel mai tare job pe care l-aş putea avea vreodată ar fi să stau să mă benoclez la oameni. Baby mi-o zis aseară că cel mai tare job ar fi să umblu prin lume şi să scriu jurnale de călătorie. I-am zis că nu, eu vreau să mă holbez la oameni. Acum îmi dau seama că nu se exclud reciproc, ba din contră.

Doamna profesoară avea faţă de rusoaică, tunsoare de franţuzoaică şi un ritm ardelenesc al vorbirii, de-ţi venea să te autoflagelezi până termina o frază.

Doamna profesoară ne-a dat o „listă de lectură”, treabă cu care eu nu mă mai confruntasem până atunci şi care m-a impresionat până la capăt, când am început laolaltă cu restul putorilor din clasă să bocim că-i prea lungă. Ne-a liniştit cu menţiunea că trebuie să extragem doar trei bucăţi proză pe care să le citim şi apoi să redactăm câte un eseu pe cap de operă, pe ce temă dorim noi, doar să se pupe cumva cu ce-am citit.

Mare fericire s-a pogorât asupră-ne şi mult am iubit-o pe profa asta, că a dezbătut cu noi toate problemele incendiare ale hormonilor arşi până la scrum în trupşoarele noastre adolescentine şi că nu ne-a mai deranjat tot restul anului cu nicio altă porcărie educativă, decât obişnuita lucrare de control dată de draci că nu ne mai încăpeam în piele de adulţi ce eram.

Drept consecinţă a listei de lecturi recomandate de draga profesoară, am pus gheara pe Elogiu mamei vitrege, de M.V. Llosa. Citeam, mă minunam şi mă întrebam dacă nu mi-a scăpat cumva imaginaţia din lanţ şi-a luat-o prin păpuşoi. Şi mai citeam încă o dată, să fiu sigură că nu mă păcălesc singură. Nu mă păcăleam. Nenea ăla chiar descria în cele mai plastice detalii cum se kk un alt nenea. Bleaaacs.

Aici e partea în care eu aproape tac, iar voi aproape luaţi cuvântul pentru a mă lumina.

Fără a avea dealtfel absurda pretenţie de a reduce scrierea lui Llosa la procesele fiziologice pe care le abordează până în cele mai întunecate la propriu profunzimi, ce rost are acest tip de literatură, practicată actualmente la o altă scală de Bruckner, Alain Robbe – Grillet (p-ăsta îl dispreţuiesc cu nestăvilit zel şi numai ce-am descoperit că sentimentele îmi sunt justificate şi împărtăşite) sau Chuck Palahniuk? Adică chiar atât de disperaţi după oglindiri suntem noi, fiinţele ăstea firave, încât ne cântă pisicii de la mansardă a rut psihedelic când citim aşa ceva? Chiar avem nevoie să ne spunem, cu moacă tâmpă de scremut pe tronul din budă: Genial, domnule, ăsta se kk exact ca mine. N-aş fi crezut! Chiar?!

Există scriitori publicaţi de dragul coloraturii sau există un apetit împărtăşit şi insaţiabil al publicului pentru mizeria umană în cele mai distorsionate şi absurde forme ale sale (căci pentru mizeria ordinară sigur există unul, căci ea musteşte în fiecare dintre noi, cine zice că nu-i aşa minte cu neruşinare) – fiziologică au ba – pe care eu nu-l înţeleg din motiv de cod genetic?

S’il vous plaît. :)

Anunțuri