Prolog ca să am o scuză plauzibilă: Brightie este într-o perioadă în care este hai. Adică hai la modul în care întrebată cum mă numesc, aş putea răspunde cu o seninătate demnă de cei săraci cu duhul: Martin Luther King. Culmea e că aş crede cu toată fiinţa ce spun; ba aş da argumente care să-mi susţină afirmaţia. Prin urmare, orice execut zilele ăstea e susceptibil de a se încadra perfect în domeniul absurdului.
Iat-o pe heroina noastră în plină acţiune la serviciu, cum apelează o doamnă de la care dorea să obţină niscaiva informaţii. Se prezintă frumos, cum cer uzanţele, explică tot frumos cum şi de ce are nevoie de datele respective, iar doamna, foarte cooperantă îi spune:
- Înţeleg… Aţi putea să-mi daţi adresa dumneavoastră de e-mail?
Brightie răspunde fără zăbavă, debordând de amabilitate şi volubilitate:
- Sigur că nu!
P.S. Ulterior i-am precizat ca de obicei sunt o individă destul de coerentă. Din păcate pentru imaginea mea, femeia se prăpădea de râs cu mine laolaltă, deci nu garantez c-o reţinut acest aspect.
Săptămâna trecută am strigat cât m-au ţinut vocalele digitale că am scăpat de licenţă; şi scăpasem – de scris. Mai precis de ceea ce eu consideram a fi muntele, adică treaba aia uriaşă şi abruptă pentru care te antrenezi, faci aclimatizări programate şi alte flotări.
Am avut mari emoţii, dar am reuşit să le îmbuteliez. Am venit ş-am plecat de la examen zâmbind, încercând deja obişnuitul şi reconfortantul sentiment “bună treabă ai făcut”, atunci când colegii care ieşiseră înaintea mea mă întrebau miraţi nevoie mare: Cum de poţi zâmbi? De ce eşti aşa veselă?
Bineînţeles că eram veselă – reuşisem – iar – să rămân relaxată şi echilibrată, în ciuda bombei cu ceas care-mi ticăia familiar şi spasmodic în stomac, tâmple şi buricele degetelor şi.
Se cheamă autocontrol şi a fost întotdeauna o grea provocare pentru mine. Cu cât evenimentul/persoana cu care trebuie să mă confrunt este mai important/-ă, cu atât stăpânirea de sine e mai dificilă. Şi cu atât mai mare bucuria reuşitei.
Că după ce a trecut mica euforie, am luat-o pe câmpii pustiite cu “dacă n-am scris ce trebuia la RP” “daca pic”, e altă poveste. Ajunsesem în vârful muntelui. Acum puteam să mă duc de-a rostogolul prin scaieţi până jos.
Finalmente s-au afişat rezultatele, am făcut “Go Duddits” de vreo sută de ori
(pentru necunoscători, Go Duddits se face aşa – dar n-are farmec dacă n-ai văzut filmul:
)
am cântat de bucurie câteva ore în şir, am băut şampanie şi m-am relaxat – în sfârşit. Îmi permiteam, fiindcă mai rămânea doar susţinerea lucrării, adică hi-hi, glumeşti?! Lucrarea mea despre blogurile personale, despre precis ce fac acum; despre fenomenul ăsta fascinant care dezvăluie lumi ce-au stat dintotdeauna ascunse… Lucrarea pe care am scris-o de plăcere, pe care-o ştiu pe din cap şi pe din suflet. Ce mare scofală să le povestesc profesorilor despre blogging?!
Ziua susţinerii, vineri, 26.06.2009
06:03 Crap şi ştiucă, ce naiba fac trează la oara asta?! Culcă-te la loc.
Mă culc.
Hai că trebuie să fi trecut de şapte – 06:17 – Crap.
Am ţinut-o tot aşa până la şapte şi zece, când m-am enervat şi m-am mobilizat înspre cafea.
09:35 (conversaţie de birou)
- Şi la cât e examenul?
- 3:30.
- Văd că eşti tare veselă.
- Sunt, chiar n-am emoţii.
- Asta-i foarte bine, că…
- Adică, să fiu sinceră, am ceva emoţii…
14:10 (conversaţie telefonică)
- Unde eşti?
- Aproape am ajuns… Mi-e frică. Cum să faci să convingi trei profesori deodată că ce ai scris tu e IT?
- Trebuie să te calmezi. Oricum nu mai contează, ce-a fost greu a trecut. Sigur o iei.
- Ştiu şi faci bine că-mi reaminteşti lucrurile ăstea – trebuie doar să mi le repet până mă conving.
14:55 Holul facultătii
Una dintre fete zice ceva despre profii care te fac carne de tun. Carne de tun. Până să apuce să precizeze că e vorba de profii din cealaltă comisie, mi se taie genunchii.
Mai iese câte-o fată: Am vorbit într-una!
Crap şi stiucă! Ce naiba o fi zis un sfert întreg de ceas?!
Mă duc la o ţigară. Încerc să repet, dar vântul îmi ia foaia de vreo trei ori la rând (foaia pe care, după chinuri acerbe, azi – dimineaţă am reuşit să compilez câteva idei relevante). O duce, de fiecare dată, în apropierea uneia dintre maşinile parcate în curtea interioară a facultăţii – dacă intră sub ea, sunt un om mort, mort –mort. Nu intră.
15:15 (iar conversaţie telefonică)
- Sunt 5 profesori, înţelegi? 5!
- Ce mi-e cinci, ce mi-e trei. Nu mai contează. Linişteşte-te, o să fie bine…
- Mda… hai că te sun când ies.
15:25 Holul facultaţii
Mai iese una.
- Ce-ai făcut?
- Am vorbit continuu, mi s-a uscat gura.
- Nu ţi-au pus deloc întrebări?
- Aproape deloc.
Aerul se împuţinează, la fel şi holul şi cămaşa mea. Din când în când iese una dintre profesoare:
- Câte mai sunteţi?
- Patru.
Lângă mine e o tipă roşcată şi pistruiată care turuie neîntrerupt. Şi râde. Râd şi eu. Cu râsul altcuiva. Mai e una pe care aş ucide-o încet; fiindcă ea sunt eu, aşa cum sunt eu de obicei la examene, cum m-am educat să fiu: calmă şi relaxată, încrezătoare; cum am fost la toate oralele din facultate, cum nu sunt azi. Azi sunt un iepure care s-a pitulat pe un scaun şi-şi ascultă cu urechile ciulite bătăile-inimii-salve-de-tun. Un iepure care nu mai are unde să fugă.
- Câte mai sunteţi?
- Trei.
[...]
- Câte mai sunteţi?
- Două.
Roşcata intră în locul meu şi iese rânjind peste 15 minute. Îmi face semn că mi-a venit rândul. Deschid uşa câţiva centimetri doar, asteptând un „aşteptaţi”. O lae! Nicio şansă. Intru şi mă aşez, uitându-mă la ei cu ochi de iepure hăituit şi epuizat. Le spun că sunt mortificată de emoţii. Ei râd. Eu nu pot râde.
- De ce? Ţi-au spus colegii că mâncăm studenţi? (iar râd)
- Nuuuu, dimpotrivă. Mi-au spus că sunteţi drăguţi şi deschişi, eu… eu chiar nu pot să mă calmez. Am încercat…
La naiba! Dau examen de licenţă la comunicare, co-mu-ni-ca-re, şi sunt incapabilă să articulez o frază coerentă. Oare pot fi mai penibilă de atât? Da, pot.
Arătam ca un iepure. Pe măsură ce încercam să pronunţ cuvinte şi să le asez frumuşel în propoziţii dezvoltate, iar ele ieşeau altfel şi împleticite, simţeam cum faţa mi se descompune exact ca un puzzle din care câteva piese o iau razna, distorsionând imaginea.
Arătam ca un iepure.
- Ai şi tu un blog?
- Da.
- Şi cum se numeşte?
- Partea luminoasă.
Dacă aş fi putut să am o reacţie conformă cu ce gândeam în momentul acela, aş fi râs şi-aş fi spus: Partea luminoasă şi descompusă. Vai de lumina ta, luminăţia ta!
Profesorii râd:
- Trebuie să avem grijă ce notă îţi dăm… poate vei scrie despre noi pe blog.
- Nu. Îmi daţi nota pe care o merit.
Încet, încet, încep să-mi controlez mai bine vorbirea, iar la sfârşit îi rog să-mi dea voie să mai spun ceva, că am prins curaj şi e important.
Transcrierea detaliată se încheie aici.
Jos pălăria în faţa comisiei de licenţă, mai ales în faţa doamnelor Silvia Marin-Barutcieff şi Cristina Bogdan, fără de care nu ştiu cum aş fi scos cămaşă pe mânecă. M-au ajutat foarte mult.
Am primit zece pentru lucrare; încă mi se pare ştiinţifico – fantastică situaţia, în condiţiile în care am colegi care au dat examenul scris pentru a treia sau a cincea oară vara asta şi iar l-au picat şi din perspectiva acutei crize emoţionale prin care-am trecut.
Ce-ar mai fi de zis despre licenţa la CRP?
Pentru cei care n-au trecut încă prin ea, dar va să vină: învăţaţi, învăţaţi şi dup-aia mai învăţaţi un pic. Nu vă bazaţi pe faptul că ştiţi ceva din facultate şi că mai citiţi ceva, pentru că acest ceva magic înseamnă fix 2,50. Nu vă iluzionaţi că veţi trece puntea lipindu-vă de vreunul „tocilar” de prin preajmă, fiindcă s-ar putea să daţi de vreun „disperat” şi situaţia va deveni asemenea.
(Pentru un duş de realitate, aruncaţi o privire pe cataloagele de licenţă din sesiunile precedente. Mai vreţi un argument statistic? Vă spun eu care au fost mediile obţinute de cei 84 de studenţi care au dat examenul scris o dată cu mine: la comunicare 5.94, iar la relatii publice 4.21).
Pentru lucrare alegeţi-vă o temă originală, care vă place şi vă interesează şi un profesor în care aveţi încredere. Respectaţi grila de evaluare – e disponibilă pe site.
Nu-s nici pe departe mama corectitudinii, dar o rudă apropiată cred că-i sunt.
Cred că ar trebui să primesc ceea ce dau şi ceilalţi aşişderea – conştientă, totuşi, că în foarte multe situaţii lucrurile nu se vor nici măcar apropia de „ar trebui”.
Ieri mi-am dat licenţa (examenul scris), laolaltă cu alţi vreo 70 de studenţi printre care şi câţiva colegi de an.
Despre colegi pot spune cu certitudine că nu (prea) au învăţat (citez din spusele lor), iară una o fost dată afară din examen fiindcă „bipăia” în ciuda interdicţiei de a avea telefonul mobil asupra ei; alta a scăpat cu tot cu divaisul din ureche.
Când m-am aşezat în bancă (respectiv cu o oră înainte de începerea examenului) tipa de lângă mine îl lovea destul de puternic cu pixul pe cel din din faţa ei – omul era impasibil, cred că voit impasibil. După o vreme o aud repetând obsesiv: „Îmi spui şi mie ceva, da? Îmi spui şi mie…”; mi-a trebuit un pic să realizez că vorbea cu mine. Mă întorc spre ea şi zic: Ce anume? Păăii, la examen. Zic: Şi dacă ne alegem subiecte diferite, ce-ţi spun? Se uită la mine ca la o casă în flăcări. Habar n-avea că poate alege dintre mai multe subiecte. Am privit-o cu fundul şi a priceput mesajul.
Începe examenul, dă-i şi scrie şi scrie, cam peste 20 minute se instalează panica şi fojgăiala implicită. Când din stânga, când din spate, când din dreapta: zi si mie despre Icsulescu, ce ai scris acolo, ce categorii de flori cu perje mai exista în afară de ăstea etc. Ok, mi s-a întamplat şi mie – poţi avea trac, blanc, black, whatever, nu-ţi aminteşti o chestie, două (pe două tipe care erau în preajmă le-am ajutat), dar când stai aproximativ două ore din patru şi tragi de mânecile celor din jur zi şi mie zi şi mie, e clar că eşti pulbere.
Ce m-a blocat este până unde merge tupeul ăsta al furtului intelectual la examene.
La bere, după „distracţie”, colegii îşi exprimau deosebita stupefacţie vizavi de faptul că „disperatele” din faţă, stânga etc îşi strângeau paginile deja scrise la un loc pentru ca cei din zonă să nu poată copia.
No, eu sunt o astfel de disperată şi nu văd nimic anormal în astfel de gest, în condiţiile în care aproximativ două luni de zile abia dacă am avut trei seri în care să nu fi învăţat minim trei ore: subliniază, vorbeşte singură, fă-ţi conspecte, reţine după majuscule (tehnică de care habar n-aveam până deunăzi, dar care m-a ajutat foarte), panichează-te că ai uitat tot, urlă la toată lumea să facă linişte, disperă-i cu dramele tale etc.
Aşadar, întrebarea este: de ce să ia putoarea de Vasile/Vasilica Fombleu licenţa pe cârca mea?!
(Opţional: Ce-o să mai ia putoarea pe cârca mea, dacă îi permit să ia licenţa pe cârca mea?)
Azi am făcut cunoştintă cu (re)memorabilul Nathan Hughes:
No, acu’ o să mă-ntrebaţi ce are asta cu crescutul copiilor. Păi are, deoarece – teoretic -domnul Hughes are o puştoaica pe nume Eleanor căreia îi face poze regulat cu aifonul în diverse ipostaze şi circumstanţe (probabil ia şi ceva biştari pe chestia asta, căci numele produsului e în titlul blogului).
Treaba e că din mormanul de poze adăugate de tati pe web, reiese destul de clar cam cum ar trebui crescut un pici/o pice astfel încât să-şi păstreze intact zâmbetul acela nepreţuit pe care doar copii îl au şi doar atâta vreme cât încă sunt liberi.
Cine le ia libertatea?
Noi?! Cel puţin în spaţiul cultural românesc educaţia unui kinder surprise constă (accept că noile generaţii de părinţi ar putea fi mai îngăduitoare, dar mă îndoiesc) mai ales în:
Nu pune mâna pe aia.
Nu vorbi cu străini.
Nu da pe tine.
Nu desena pe pereţi.
Nu băga mâna acolo.
Nu dormi pe jos, treci în pat.
Şi alte jdemii de nu-uri.
Iată deci un exemplu by Hughes Family de aşa se face: intraţi aici, apoi daţi click pe Nathan’s iPhone Photo Blog.
Şi una dintre fotografiile care mi-au plăcut mult…
Ellie Hughes by Nathan Hughes
P.S. Practic, n-am avut timp să verific dacă n-o fi doar o coincidenţă de nume între cei doi Nathan, respectiv basistul vs tăticul. Dac-o fi, sigur noi nu vom suferi teribil din cauza confuziei.
Dragi oaspeţi ai părţii luminoase, vă aduc la cunoştintă scurt pe doi că sunt aproximativ bine sănătoasă, am o tonă şi cinci ciute de kile de învăţat pentru licenţa care vine precum un expres către mine şi eu… eu… e….
Urăsc tezele unice şi aş dori să-l trimit duios şi respectuos la origini pe cel/cea care-o avut ideea asta splendidă. (E contagioasă treaba – fi’miu mă urăşte pe mine, tot / şi din cauza lor, a tezelor.)
Aceleaşi calde sentimente transmit inventatorului muncii la treizeci de Celsiuşi, respectiv condiţii termice favorabile pentru exclusiv două activităţi şi anume răţoială în piscină cu o îngheţată indecent de mare pe lângă situaţie şi bălăngăneală într-un hamac fixat la umbra unui oarecare arbore preferabil bătrân, dar nu foarte, ca să ţină, cu o licoare răcoritoare (pe bază de hamei au ba) în preajmă…
Însă în loc să mă scald eu, s-o scăldat telefonul meu – nu vreţi să ştiţi unde – astfel că acum îl privesc descompus cum îşi bronzează fiecare piesă mică mică, întrebându-mă dacă va mai fi vreodată la fel…
Hmm… ce mai e?
Aş vrea să fie interzisă meseria de vânzătoare şi profit de ocazie să-mi dau seama de ce e mai fain să faci shopping la supermarket – fiindcă n-ai de-a face cu aproape nicio tută, nesimţită, hoaţă sau altă specie înrudită…
Duminică am constatat (tardiv întradevăr) că Bucureştiul nu are niciun parc de distracţii amenajat civilizat în care să aibă loc de desfăşurare şi divertisment în weekend suflarea tânără şi încă necoruptă a preapopulatei capitale. Foarte trist.
Cineva să mă oprească, ‘nainte să încep să vorbesc despre campania electorală sau despre faimosul manual «subiecte pentru tezele unice», care li se bagă volens nolens elevilor în maculatura de studiu şi în care greşelile abundă precum…
Globuind prin blogosferă, am dat peste o afirmație care suna (aproximativ) aşa: cine vrea să se gândească dimineața când pleacă la serviciu la Eroii Revoluției?! Afirmația servea drept argument pentru ideea că stației de metrou în discuție ar trebui să i se redea numele precedent, respectiv langurosul şi cultural – istoricul Pieptănari.
Omu’ care-o zis treaba asta, cică n-are nimic cu eroii, au murit, cinste lor, da’ niciun şfanț în plus…
(Pentru cei mai puțin familiari cu subiectul, stația respectivă a fost rebotezată Eroii Revoluției pentru a cinsti memoria românilor care şi-au pierdut viețile în decembrie 1989.)
Siderată nu-s. Am mai citit minuni mai ceva ca asta, iar explicația e simplă. Atâta vreme cât n-ai cunoscut reversul monedei, nu te doare nici limba, nici sufletul să zici: Aşa, s-au jertfit. Şi… wtf?!
Sunt doar curioasă câți dintre voi îi împărtăşiți opinia, deci…
Eu da. Adică ştiu să spun “da”. La “nu” încă mai am ceva de şlefuit.
Setările mele par să fie fraudate cumva, căci e de’a dreptul absurd felul în care uneori continuu să spun da, atunci când NU e unicul răspuns sănătos şi matur.
Să nu las loc de interpretări – nu (mai) sunt chiar defectă. Adică nu
[Cred că creierul meu tocmai s-a hotărat să facă un crunt mişto de mine. În doar câteva fraze am folosit cuvântul incriminat de 5 (cinci) ori; deci mesajul subliminal e ceva de genul: Vezi că se poate? Eu Nu am nicio vină că tu Nu asculți de nicio culoare ce transmit. Deci să Nu cumva să pasezi la mine responsabiliatatea Da'urilor tale, că Nu ştiu ce-ți fac. Nu ceva bun, în orice caz. Over and out.]
Acum nici măcar nu mai pot să îmi reiau ideea, fiindcă mica intruziune la panoul de control cerebral mi-a şi răspuns la întrebarea de ce nu zic nu. Zic, atunci când e vorba de chestii raționale. Când e vorba de treburi legate de corason, jale şi teroare. Nici un beculeț aprins pe panoul de control. Beznă orbitoare. În schimb, decizii emoționale cât cuprinde, respectiv până n-am mai putut duce.
Abia atunci vine Nu, când Nu mai pot duce. M-am gândit de multe ori că habitudinea asta păguboasă are şi o legătură cu etnia. Adică, s-avem pardon, câți ani au suferit părinții şi frații noştri până să-i spună Nu lui Decedatul? Prea mulți.
Textul ăsta e în mare parte despre cum mi-am irosit trei ani în ezitări. Despre aşa NU.
L-am cunoscut într-o toamnă gri şi – evident – întâlnirea noastră a fost cel mai roşu lucru care mi se întâmplase în ultima vreme. După o lună şi ceva ne mutasem împreună şi era atâta dragoste în apartamentul ăla, că uneori nu o suportam nici noi. După două luni am aflat că aproape tot ce ştiam despre el era un basm. I-am explicat că eu sunt suficient de iresponsabilă pentru viața mea, deci încă un iresponsabil, adică el, era unul prea mult. A plâns, şi-a făcut mea culpa, a promis, am cedat (bad bad monkey!). Au urmat câteva luni de pace şi prietenie. Apoi o altă minciună, o altă discuție - cu artificii, un alt da în loc de nu. Şi alte episoade similare. Apoi prima despărțire oficială. Buun, finalmente asculți şi tu, mi-ar fi spus monsieur de la panoul de control, dacă n-ar fi ştiut că… Peste puțină vreme eram iar împreună.
Apoi iar de la capăt cu minciuni şi dezbateri (ca să nu zic bombardamente) şi promis şi cedat. No, femeie, dacă eşti proastă, bine ți-o făcut, mi-ar zice molcom un ardelean oarecare. Iară eu n-aş putea să-l contrazic. Nu fiindcă am fost ori sunt proastă, ci pentru că ştiu că ce-am făcut eu se cheamă lucru manual. De fiecare dată când i-am spus da, ştiam ce urmează. Şi totuşi, for God’s sake, de ce am făcut-o?
Pentru că era mai uşor aşa. Iar căile cele mai uşoare sunt şi cele mai tentante. Era mai uşor decât să admit că fiecare da din trecut fusese o greşeală. Era mai uşor decât singurătatea. Era mai uşor decât să le explic alor mei unde s-a evaporat marea iubire. Era mai uşor decât cu altul. Era? Nu era. Era mai comod. Uşor e un ceva pe care nu îl simți, care nu te doare, care nu provoacă insomnia, cum este , de exemplu, să fii singur, dar liniştit. Ce făceam eu NU era uşor.
Prin urmare se impunea despărțirea oficială numărul doi. La câteva luni după, mă sună să ieşim la o cafea. Hmm… da, bineînțeles, sunt vindecată, deci da. Deci NU. Ba da – pentru a treia oară.
Întorcându-mă acum înapoi acolo, mi-am reamintit momentul care, probabil, a însemnat , dincolo de aparențe, ruptura. Eram în oraş şi de nicăieri au erupt iadul. L-am rugat să mă lase singură. M-am întors pe jos acasă şi am rămas în gradină, sfârşită. Nu vroiam în casa în care, până la urmă, s-ar fi întors şi el. Peste puțină vreme, l-am văzut apropiindu-se. S-a aşezat lângă mine şi a început să mă jignească, crunt, absurd şi neadevărat, doar ca să mă rănească. Nici măcar nu-i mai auzeam cuvintele. Îmi auzeam doar sfârşeala şi mă întrebam cum poate fi, voit, atât de crud.
Nu am nici cea mai mică intenție să construiesc aici şi acum o imagine denaturată. Am greşit şi eu. Am greşit în primul rând dându-i speranța unei relații despre care, în adâncul meu, ştiam că nu va putea funcționa vreodată. Erau prea multe diferențe între noi. Şi prea multe minciuni.
Sunt trei ani şi ceva de când l-am văzut ultima oară şi doi în care nu i-am mai răspuns la niciun sms şi la niciun apel. Clişeu: Numele meu este brightie şi sunt o daoholică. Nu am mai spus da din 2005.
Am scris confesiunea asta pentru cei care îşi lasă întrebările în debara şi ies la plimbare, pentru că da e mai uşor e mai comod.
Mai jos, tot pentru ei, am compilat o listă cu lucruri care NU au nicio legătură cu iubirea, deşi pe alocuri pare că ar avea. Lucruri pe care NU ar trebui să le accepte, dacă vor ca, undeva în viitorul apropiat, să trăiască ceea ce întradevăr se poate numi dragoste.
NU este iubire, dacă te minte cu regularitate. Nu se iubeşte nici măcar pe el înşuşi / ea înşăşi. Mai grav decât atât, nu se respectă; ceea ce înseamnă că nu te poate respecta nici pe tine.
NU este iubire, dacă îți ascunde adesea lucruri importante. O relație nu poate creşte fără comunicare, iar comunicarea (aia reală, nu aia mimată) înseamnă să fii deschis față de celălalt.
NU este iubire, dacă nu poți ieşi din casă fără el/ea, respectiv fără un raport detaliat despre unde /cu cine / de ce / cât etc. Aşa ceva se cheamă problemă de tratat pe canapéa la psihopupu. Nu glumesc.
NU este iubire, dacă ți-a spus cel puțin o dată că:
dacă mă înşeli, vă omor pe amândoi şi / sau mă sinucid
dacă mă părăseşti, te /vă omor pe amândoi şi / sau mă sinucid
şi asta tot pe canapea la tanti doctor se rezolvă.
NU este iubire, dacă îți reproşează cu fiecare ocazie că ți-a dat nu ştiu ce bani nu ştiu când / că ți-a cumpărat ştiu eu ce. Tag: penibil.
NU este iubire, dacă e ferm convins(ă) şi îți reproşează regulat că “te-ai combina” cu nu ştiu care coleg(ă) de serviciu / amic(ă), atunci când tu n-ai absolut niciun gând de genul ăsta. Asta se numeşte simplu gelozie, o boală a oamenilor slabi, tratabilă doar în forme uşoare. Deci, grijă mare.
NU este iubire, dacă ştie mereu mai bine ca tine cu ce să te îmbraci, cine ți-e prieten/duşman, unde să petreceți concediul. Unei astfel de persoane americanii îi zic control freak, adicătelea obsedat de control şi dacă îi dai suficient timp o să-ți ucidă, poate iresuscitabil, personalitatea, voința etc.
NU este iubire, dacă divergențele voastre se transformă în show-uri pentru vecini, nici dacă se rezolvă în dormitor (aia e o pseudorezolvare şi ține fix cât o minune). Din nou psihopupu e unica soluție responsabilă.
NU este iubire, dacă îți spune că ți-ar fi luat un cadou de ziua ta, dar n-a avut timp/bani/inspirație (?!). Ăsta e tupeu mizer.
Şi pentru că lista asta ar putea continua indefinit, mai spun doar că:
NU este iubire, dacă adesea în prezența lui/ei te simți pustie(u), iar el/ea habar n-are.
Nu vă sfiiți să faceți completări, e posibil să fi omis chestii importante, e cam târziu.
Pe final mulțumesc celor care-au avut răbdarea s-ajungă până aici şi ca să fiu în ton cu morala confesiunii şi a ghidului practic pentru evitat neiubirea: consumați dragostea responsabil.
Anunţul public făcut de Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Cultural Naţional în data de 14 aprilie cu privire la bugetul acestui minister pentru 2009 e de natură să trezească îngrijorarea întregului sector cultural şi să genereze un protest similar cu acela din educaţie. Din acest buget reiese că domeniul cel mai afectat este acela al proiectelor culturale, bugetele tuturor evenimentelor culturale aflate pe lista de priorităţi naţionale a ministerului fiind drastic diminuate. Într-una dintre cele mai proaste situaţii se află Festivalul Naţional de Teatru, manifestare reprezentativă pentru mişcarea teatrală românească, cu o tradiţie neîntreruptă de 18 ani, care a primit în acest an un buget mai mic cu 78 la sută faţă de anul trecut. Reprezentanţii UNITER, producătorul evenimentului – Cristina Modreanu, director artistic al FNT şi Aura Corbeanu, director executiv, – au anunţat în plină conferinţă de presă că ne aflăm în pragul ruperii unei tradiţii de 18 ani fiindcă bugetul alocat este cu totul insuficient pentru organizarea festivalului.
Aici afli mai multe şi, de vrei, dai cu subsemnata(ul).
Ai putea fi Dumnezeu pentru o zi sau ai putea fi, pur şi simplu, tu însuţi – depinde de perspectivă.
Poate ai auzit de proiectul acesta, în caz că nu:
Cu puţină vreme în urmă, departamentul Ştirilor ProTV a început o campanie prin care urmărea să determine Ministerul Sănătăţii să creeze Registrul Naţional de Donatori de Neînrudiţi.
Mai pe româneşte, acea bază de date în care se înscriu persoanele care vor să doneze celule stem pentru bolnavii de leucemie, talasemie şi boala Hodgkin.
Petiţia a strâns suficiente semnături ale potenţialilor donatori - 18721 la ora la care completam eu formularul, astfel că în septembrie autorităţile vor înfiinţa Registrul.
Pentru mai multe detalii, poftim legătura la sursă.
Pentru puteri divine, click pe bannerul de mai jos şi completează formularul de superman / wonderwoman. ;)
