pe mine m-a lăsat vraişte vizita pe blogul ei.
Archive for the ‘social’ Category
Love movies? Meet Pangea Day.
iunie 1, 2009Săptămâna trecută am descoperit o staţie foarte interesantă pe autostrada informaţiei. Se numeşte Pangea Day, ca în “Ziua Pangeei”, continentul originar şi unic al Terrei din care ne tragem toţi.
Pangea Day este o iniţiativă a cineastei Jehane Noujaim, demarată cu cei $100000 primiţi ca bonificaţie la câştigarea Premiului TED şi cu o dorinţă de a schimba lumea.
Pangea Day urmăreşte ca prin puterea filmului să reunească simbolic şi spiritual o lume fragmentată de graniţe, rasism şi războaie.
Ce se întâmplă mai precis de Ziua Pangeei? Concomitent, în mai multe oraşe de pe glob (era să scriu blog 
), pe ecrane uriaşe sunt difuzate filme de scurt metraj realizate în diferite ţări ale lumii, abordând teme universale. Dacă vreţi o comparaţie, e o noapte a devoratorilor de publicitate fără publicitate şi cu muuult sens. :)
Primele evenimente Pangea Day au avut loc în mai 2008 în Londra, Cairo, Rio de Janeiro, Los Angeles, Kigali şi Mumbai.
Eu m-am lipit sufleteşte de două dintre filmele prezentate. Primul (J’Attendrai Le Suivant), văzut pe Filmic acum ceva vreme, m-a impresionat cum puţine pelicule au avut puterea s-o facă, prin modul original şi onest în care „vorbeşte” despre dragoste, iar al doilea (Elevator Music) vizează pericolul de a ne ucide bunul simţ elementar dând prea multă atenţie micilor frustrări ale zilei.
Ambele filme şi multe altele sunt disponibile pe situl Pangea Day.
Love & enjoy! :)
Mai Puţine Lucruri, Mai Mult Sens
mai 14, 2009La noi în trib circulă o vorbă, care îşi face simţită prezenţa ori de câte ori vreunul se plânge de pierderea sau lipsa unor lucruri materiale: It’s just stuff. Nu ştiu de unde-a răsărit şi pe ce se fondează, relevantă e eficienţa: provoacă un zâmbet şi schimbă subiectul, iar stufful rămâne ceea ce e, adică doar chestii. Chestii irelevante, chestii care futu-i pardon chiar nu ne îmbogăţesc cu nimic, chiar nu ne încălzesc cu nimic, chiar nu ne fac mai oameni decât suntem sau am putea fi.
Într-o seară zapam în căutarea unui somnifer potrivit şi-am dat de Oprah. Îmi place tipa asta. Nu ştiu mare lucru despre cariera ori viaţa ei, doar că a avut (probabil încă mai are) un succes fulminant în State. Nu ştiu ce are special, însă mie îmi dă un sentiment de linişte felul în care îi priveşte pe cei cu care discută, pe tine, cel de după sticlă… cred că naturaleţe, asta are. În fine, somniferul meu s-a dovedit ineficient pentru că mi-a captat atenţia în câteva minute.
Oprah prezenta o familie căreia îi lansase provocarea ca timp de o săptămână să trăiască modest – fără plimbări inutile cu maşina, fără ieşiri prea multe în oraş, descotorosit de chestiile în plus din casă etc. E incredibil felul în care ne schimbă viaţa nişte decizii în aparenţă irelevante. Unul dintre copii a refuzat cu încăpăţânare preţ de vreo zece minute (cu crize, cu “eu rămân acasă”) să meargă la şcoală pe jos. După o săptămână, părinţii lui erau trasfiguraţi de satisfacţie în timp ce povesteau cum i-a afectat, pe ei şi pe cei mici, plimbarea aceea “nesemnificativă” per pedes, un sfert de ceas administrat zilnic până la şcoală.
La fel de limpede mi-a rămas în minte imaginea mamei care debarasa debaraua (de mărimea unei camere – semăna bine cu depozitul unui minimarket) de chestii. Avea cutii peste cutii de cereale, legume conservate, ulei etcetcetc, lucruri practic inutile, cumpărate din inerţie. Când a trecut la electronice, a dat în plâns. Se confesa camerei – stupefiată de nivelul de consumerism la care ajunsese – că are patru aspiratoare în casă, câte unul pentru fiecare etaj. Unul dintre ele şi alimentele le-a donat unor familii nevoiaşe. Repeta ca o roboţică o frază: eu am patru aspiratoare, iar cel pe care urmează să-l donez va fi de folos la câteva familii – nu pot să cred.
Fi’miu va împlini curând paisprezece ani. Asta e o vârstă la care creşte ca din apă. Hainele cumpărate acum câteva luni, unele nepurtate sau purtate de câteva ori, sunt gubai deja. Obişnuiam să le pun într-o pungă lângă containerul de gunoi. Nu-mi păsa ce se întâmpla cu ele.
Anul ăsta mi-am revăzut o verişoară de la ţară care are un băieţel de cinci ani. M-a întrebat dacă ştiu ceva de ghetele care i le-a trimis maică-mea pentru cel mic. Am dat din umeri, habar n-aveam. Era vorba de o pereche de încălţăminte purtată de al meu adolescent, pe care mama i le trimisese via frate-miu şi pe care mamaia n-avusese vreme să i le aducă. Pentru ea Chiar contau vechiturile ălea…
Concluzia vă aparţine. 
Acest articol este foarte personal
aprilie 13, 2009Lumea din care am venit eu, deşi pământeană, avea alură de fantastic. Oamenii erau păreau fie prea buni, fie teribil de răi. Mama îi făcea să pară aşa. Semăn cu mama. Prin urmare, asta e foarte bine sau foarte rău – în funcție de circumstanțe. Nu ştiu cât e genetic şi cât învățare, cert e că mare parte din pârtia asta numită viață ori am zburat-o ori am arat-o. N-am ştiut s-o lunec, să mă opresc, să am răbdare, să tac, să ascult, să dau. Se impuneau, deci, câteva bărbii zdravene de asfalt şi o galerie de gesturi neprețuite, ca să pricep că n-am ce să pricep, că oamenii nu sunt incredibil de buni ori inimaginabil de răi, oamenii sunt ceea ce pot fi în acea clipă şi pace bună.
Despre bărbii julite altă dată, azi despre gesturi neprețuite…
Să tot fie vreo şapte veri de atunci. Subsemnata mişuna pe la Universitate, când s-a pornit un potop crâncen. Ca de obicei n-aveam nici umbrelă, nici răbdare, aşa că tropăiam prin bălți grăbită s-ajung la metrou. În cinci minute eram numa’ bună de un concurs de tricouri ude şi nu mă puteam opri din strănutat. Un nenea de la o tarabă striga de zor la mine, de voie, de nevoie m-am oprit lângă omul care-mi întindea un pachet de şervețele. Am dat să plătesc, mi-a împins mâna zâmbind. Era doar un pachet de şervețele. Era tot ce aveam nevoie în momentul ăla şi venise de la …. (?!)
Trebuia să-mi plătesc taxa la facultate, astfel că buzunarele minuscule ale blugilor mei erau doldora de milioane, multe milioane. Aşteptam vizavi de Unirea, la marginea parcului, momentul oportun să fentez traficul şi să traversez pe interzis. N-apuc să fac doi – trei paşi de Guliver în stradă, că aud pe cineva vociferând a disperare: domnişoară, domnişoară! Întorc capul şi, înainte să văd cine naiba face glume de prost gust în timp ce eu jonglez printre turisme, văd milioane, multe milioane fluturând între trotuar şi locul în care mă oprisem. Am înghețat. M-au dezghețat claxoanele şi băiatul care strângea banii în timp ce eu mă stupefiam în plin trafic capitalist. Mi-amintesc că îmi venea să plâng şi să râd în acelaşi timp şi că mi se tăiaseră respirația, fluxul sangvin şi genunchii, toate o dată. Am recuperat fiecare million, nici nu mai ştiu cum am mulțumit şi cui…
Lângă gura de metrou de la Tineretului era o chioşcăraie amărâtă unde se făceau nişte pateuri mniaaam. Nu apucam decât foarte rar – nu ştiu ce program aveau acolo, dar cel mai probabil nu unul fix. Când prindeam deschis, mă propteam la rând ori că-mi era foame ori că nu-mi era. Într-o seară, abia ce spusesem fetei de după tejghea ce vreau, că s-a apropiat de mine o femeie mare cât un munte care m-a rugat c-o voce mică de tot să iau ceva şi pentru băiețelul ei, pentru că… nu mai ştiu ce-a zis. Nu am văzut niciodată în ochii cuiva atâta ruşine şi umilință cât am văzut în ochii acelei mame şi în cei ai copilului. Greu şi-au putut ridica privirile din pământ, când mi-au mulțumit, musteau în durere şi neputință… Nu erau cerşetori, erau doi oameni într-o intersecție a vieții… cu semne de interzis pe fiecare cale…
Acest articol este foarte personal, dar nu este despre mine. Este despre gesturile care ne duc mai departe.
A pornit de la Florin, căruia îi mulțumesc şi merge unde acolo unde îi este locul.
Revoluţia moldoveană din Piaţa Universităţii
aprilie 8, 2009În prima fază moldovenii erau « fraţii noştri de peste Prut » – aşa zicea manualul de istorie şi aşa zicea şi mama.
În faza doi Moldova a zis că-i a Moldovei şi a nimănui altcuiva.
Acum câţiva ani am cunoscut o moldoveancă; ea mi-a explicat clar ca bunî zîua că e moldoveancă şi gata. Am înţeles.
Ce nu am înţeles au fost cele două manifestări concomitente de aseară din Piaţa Universităţii şi ipotetica legătură dintre libertatea pe care o cer tinerii moldoveni şi România…
A fost de-a dreptul penibil, adică există două mişcări care vor acelaşi lucru – căderea roşilor (sau ruşilor, tot aia) – dar nu pot grăi într-un glas?! De ce?! O doamnă venită de la Galaţi vocifera despre unitate, în timp ce la câţiva metri distanţă microfonul numărul doi îi obtura fonic numărul. Dacă nu m-ar fi durut sufletul pentru câţiva dintre idealiştii entuziaşti, aş fi râs în gura mare.
Şi de ce a fost invocată Unirea? Care unire?! Cine vrea unirea? Că în afară de câţiva activişti a căror voinţă e nesemnificativă, nici bâz nu se aude de peste Prut.
Dragi tineri moldoveni, ar trebui să fiţi conştienţi că geamurile sparte în Parlament, nu pot sparge şi mentalitatea alor voştri (uneori nici căderea unui regim nu poate face asta – vedeţi situaţia României la aproape douăzeci de ani de la revoluţie). Ar trebui să fiţi conştienţi că majoritatea v-aţi luat lumea în cap (absolut justificat!) şi Moldova a rămas celor care sunt prea bătrâni şi prea obosiţi ca să mai aibe puterea şi voinţa să schimbe ceva… Moldova a rămas comuniştilor şi nu puteţi schimba situaţia asta de la distanţă…
E ăsta Bucureştiul sau visez?
aprilie 7, 2009Penultima oară când am trecut pe la Universitate era cu vreo câteva zile înainte de 1 martie. N-am văzut mare lucru în juru-mi, doar mărțisoarele şi muuulți oameni – Bucureştiul aşa cum îl ştiu de opt ani de când îi măsor străzile. Apropos de Mărțişor, am intenționat să las fluturele ăsta să zboare şi online, dar uitasem… îl las acum:
Azi m-am confruntat cu o piață a universității cum n-am crezut a vedea vreodată. Mda, aici intră cinicii să-mi explice cum că o floare nu poate să facă o primăvară întreagă, că un copac plantat e irelevant dacă-l pui în aceeaşi balanță cu tonele defrişate pe din dos etc samd sa. Dragi cinici, puteți să vă duceți dracu’! Scuzați trivialul “duceți”. Ca voi grămadă.
Revin la piața Universității orbitoare, curată, cu spații largi şi flori – în fața Spitalului Colțea e acum un parc de toată frumusețea-, cu un pasaj subteran URBAN şi cu amintirea locului întunecat, înghesuit şi sufocat de mc-uri, zdrăgănele şi cariate anticariate ştearsă cu buretele parcă… În mijlocul pasajului, acolo unde erau odată (mamă, ce fain a fost să zic treaba asta!) mc-ul şi alți fast moving consumer goods providers, tronează rechinul Fălci, o monstruozitate făcută din fiare vechi, fiare mai puțin vechi şi fiare de călcat, sârme şi saci de gunoi. Arată splendid – cam la fel ca plămânii noştri poleiți cu noxele oraşului. Nu ştiu a cui e inițiativa, că n-am avut timp să-i citesc CV-ul expus lângă – dacă ştiți ziceți-mi şi mie, să nu mor ca pisica -, dar ştiu că mai are cel puțin o rudă la Romană – făcută din PET-uri. În fine, ideea principală e că prietenia cu mediul a cotropit kilometrul zero al metropolei cenuşii la propriu şi la figurat şi lucrul asta m-a făcut să mă simt umană, mi-a dat aer şi aripi pentru ceva vreme şi m-a făcut să mă întreb…
E ăsta Bucureşțiul de mâine sau visez?
Ca să FII COOL, TREBUIE să FII VIU! (exclusiv pentru tineri)
aprilie 3, 2009Vorbesc serios.
Şi ca să mergi la un film trebuie să fii viu.
Şi ca să asculți muzică trebuie să fii viu.
Şi ca să scrii pe blog, tot viu trebuie să fii.
S-ar părea că lucrurile astea sunt nişte platitudini foarte plate şi că autoarea e nițel retardă.
Presupunând că majoritatea tinerilor ştiu lucrurile astea la fel de bine ca ăştia ca mine care țin neapărat să le reamintească, cum s-ar putea explica faptul că în ultimele douăzeci de zile (mai exact între 15 martie şi 4 aprilie 2009)
33 de tineri în vârstă de cel mult 32 de ani au fost victime ale accidentelor rutiere petrecute pe şosele din România
şi
8 dintre cei decedați în urma accidentelor aveau între 15 şi 20 de ani?
Soarta?!
Soarta?? Well, când o s-o vad eu pe tanti asta invizibilă, denumită Soarta, apăsând accelerația sau urcând la volan după ce a lins vreo două beri sau traversând strada pe unde apucă, atunci o să cred că Soarta e de vină şi că tinerii care mor pe şoselele României înainte să fi trăit, n-au avut iluzia imortalității.
Poți să dai un click şi să scapi de rahatul ăsta de “teorie a chibritului”, dar înainte să dai click-ul la care te scapă, poate bagi la mansardă următoarele:
! dintr-un scaun cu rotile nu poți să dai BACK
! nici ESC, dacă ajungi Dincolo
Cu alte cuvinte: FII COOL FIIND VIU, păstrându-ți mintea acolo unde-i e locul, fiindcă SIGUR eşti conştient de faptul că niciun superparty şi niciun superraliu nu valorează cât viața ta ori cât cea a prietenilor tăi ( trei fete de 15, 17 şi 19 ani au murit luna trecută într-un accident produs de un prieten de-al lor).
Dacă eşti blogger, poate îți faci timp să scrii şi tu un articol pe tema asta, pentru ca undeva în viitor să nu mai fie nevoie nici să scriem, nici să citim aşa ceva… Mulțam.
Mai multe detalii despre consecințe, găseşti în comentariiile de aici sau pe situl ştirilor Pro TV.
Articole pe aceeaşi temă au mai scris:
Bannerul de susţinere îl găsiţi la Santi.
Vă mulțumesc mult încă o dată. (Dacă nu vă regăsiţi în listă, lăsaţi un comentariu.)
Gadgetul care va salva planeta, by Nea Gigi Reciclatoru’
aprilie 3, 2009Prezenta însemnare era destinată a blama ignoranța românului pe care l-a durut fix la prima stație de Ora Pământului. Alors, m-am răzgândit. În fond şi la urma urmei, românul trăieşte zilnic de bună voie în purgatoriu şi tot nu găseşte de cuviință să ridice un deget, de ce, becu’ lui, s-ar strofoca pentru o treabă insignifiantă ca Terra?!
Există totuşi indivizi ca Nea Gigi Reciclatoru’, care, în ciuda educației cel mai probabil absente ori schiloade, au întrevăzut rațiunile economice ale respectului față de mama natură şi drept urmare au pus mintea la contribuție şi osul la treabă. Aşa a apărut Gadgetul care va salva planeta:
Divaisul din poză serveşte la transportul bunurilor reciclabile, colectate din containerele lângă care este parcat, către reciclatorul propriu-zis .
Nea Gigi Reciclatoru’ 1 – Gazde 0. (eu zic să nu vă puneți speranțe în retur, Nea Gigi e déjà în avantaj)
MaiMultVerde şi-au zis, mai mult verde au făcut! :)
martie 13, 2009Întru fluidizarea opiniilor scepticilor care susţin că preocupările pentru mediu sunt “mofturi” sau orice alte “……………” desemnând activităţi nu tocmai pozitive ori productive…
Întru încântarea celor care ştiau sau cel puţin sperau că cei de mai sus se înşeală…
Întru propria satisfacţie de a fi pus umărul la un lucru bun….
Am plăcerea să vă fac legătura cu raportul anual 2008 al MaiMultVerde.
Cei care n-au vreme de răsfoit pot accesa direct pagina 6 unde sunt disponibile în câteva cifre rezultatele concrete obţinute de maiverzi anul trecut.
Felicitări tuturor celor implicaţi şi
La Şi Mai Mult verde!
