bătrânii nu sunt gropi

Are you drinking? by Charles Bukowski

washed-up, on shore, the old yellow notebook
out again
I write from the bed
as I did last
year.
will see the doctor,
Monday.
“yes, doctor, weak legs, vertigo, head-
aches and my back
hurts.”
“are you drinking?” he will ask.
“are you getting your
exercise, your
vitamins?”
I think that I am just ill
with life, the same stale yet
fluctuating
factors.
even at the track
I watch the horses run by
and it seems
meaningless.
I leave early after buying tickets on the
remaining races.
“taking off?” asks the motel
clerk.
“yes, it’s boring,”
I tell him.
“If you think it’s boring
out there,” he tells me, “you oughta be
back here.”
so here I am
propped up against my pillows
again
just an old guy
just an old writer
with a yellow
notebook.
something is
walking across the
floor
toward
me.
oh, it’s just
my cat
this
time.

*

E încă vioi, deşi a gâfâit în timp ce urca cele trei scări. Are probabil în jur de 65 de ani. Privirea-i e încă alertă, lacomă.

La staţia următoare urcă încă unul, un pic mai slab decât ar avea nevoie să fie, căznindu-se într-un baston noduros şi gros. Păşeşte anevoie, dar se descurcă rezonabil.

Primul îl scanează cu ocheade hulpave; pare că evaluează rapid cât mai are de trăit.

-         Ajungi la 90, huh? îl interpelează de sus, deşi el e cel care stă jos.

Se cunosc, deci. Bătrânul cu baston gâjâie abia auzit, dar ferm:

-         Îi fac ciur… Ciur îi fac…

Primul râde printre dinţi.

*

Oameni şi chestii pe care nu mi le-am ales: părinţii, sexul, numele, data şi locul naşterii, religia, ziua în care am mers prima oară, naşii, fratele, prima zi de şcoală ş.a.m.d. Inutil să mai spun că identitatea mea s-a coagulat în jurul acestor oameni şi chestii pe care nu eu le-am ales. Inutil să-mi spuneţi şi ce dacă, acum eşti mare şi tare, deci poţi să alegi, poţi să fii exact cine vrei tu să fii. Fleoşc. E tardiv. Până apuc să întorc cu susul în jos ce-am dobândit, să peticesc cu ce-am construit, voi ajunge exact la ceea ce îmi propusesem s-ajung cu scrijelitul ăsta. La un alt “bun” moştenit cu de-a sila, care, spre deosebire de altele, nu poate fi înlocuit, peticit, răstălmăcit, cosmetizat decât parţial şi limitat – trupul, alias groapa. Printre altele altele nu mi-am ales să vieţuiesc într-o carcasă perisabilă.

Da, sunt nesatisfăcută de condiţia mea, cum zicea Tennesee Williams, pe care l-am descoperit zilele trecute căutând un citat (eu, nu el): De ce am scris? Pentru că viaţa nu mă satisface. Nu, eu nu sunt un trup. Eu, ca şi tine, sunt o entitate nefizică, imperceptibilă şi incapabilă să mă exprim altfel decât prin medierea blestematului ăstuia de trup. El e eu într-o oarecare măsură, eu nu sunt el în nicio măsură, mă poartă doar, mă strigă lumii când i-o cer.

Îmi repugnă ideea că, de la un moment încolo, voi fi percepută drept groapă. Fiindcă indiferent de carcasă şi de trăsăturile ei fizice, respectiv deteriorarea lor, eu nu voi fi niciodată o groapă. Deci, sub nicio formă nu este justificat să fiu ocolită, astupată, adâncită şi înjurată, aşa cum păţesc toate gropile şi toţi bătrânii. Cârcotaşii o să zică că scrisoarea asta e o acnee a angoasei existenţiale. Mă doare fix la prima, nu mi-e frică de sfârşit, nici de artrită, mi-e frică numai de proşti.

“Îl caută moartea pe acasă şi el îşi târâie băşinile pe trecerea de pietoni”, zice Vasile Fombleu despre cineva. Eh, eu vreau să ştiu de unde naiba ştie Vasile Fombleu că moartea îl caută pe cineva pe acasă şi că nu îl caută pe el, în Logan, de exemplu? Huh? De unde? De unde trag concluzia că Vasile Fombleu e o entitate foarte proastă şi, mergând mai departe cu raţionamentul, adăugând că am observat că foarte mulţi îi percep pe bătrâni drept gropi care necesită neîntârziată astupare, sunt îndrituită să afirm că sunt înconjurată de foarte multe entităţi foarte proaste. Căci doar un prost poate pune semnul egalităţii între un om şi carcasa în care locuieşte, între un bătrân şi o groapă. Numai un prost poate considera că sfârşitul trupului coincide implicit şi necesar cu finalul vieţii.

Hello, simple! Bătrânii nu sunt gropi.

Zoso says: you stink. The crowd shouts: how bad?

Pentru a înţelege cu ce şi de ce se mănâncă articolul de faţă, citiţi pretextul.

Eu l-am citit, l-am comentat la fel de subţire precum argumentaţia autorului şi mi-am zis că-mi văd de treabă. Şi mi-aş fi văzut, dacă n-aş fi “văzut” cum aplaudă mulţimea retorica amatoristică şi nu mi-ar fi stat pe creier psihologia turmei dezlănţuite şi ipocrizia crasă.

Lăsând la o parte improprietatea termenilor – echivalarea îngrijirii corporale cu emanciparea – articolul abundă de prezumţii, ilogisme şi silogisme de bazar.

Despre cine e vorba în propoziţia incriminată: “Articolul asta nu se referă la femeile care au probleme de sănătate (complicaţii după naştere, boli…). Nu se referă la femeile care au constituţia mai mare sau mai mică decât norma general acceptată. Se refera la restul de 80% dintre romance[…]”

Deci 20% dintre românce sunt ok, iar 80% sunt grase, boite ca nişte pupeze şi jegoase. Dar există un mare dar, căci mai spre final, vine completarea: “Mă uit la ardelence şi la nemţoaice. Ardeleanca e îngrijită şi arată bine şi la 3x ani, chiar dacă e măritată şi are doi copii.” Reiterăm deci-ul precedent şi scădem… cât la sută din românce? Nu ştim, numa’ Zoso ştie. Oare ştie şi că atunci când aminteşti procente – inducând astfel impresia de precizie ştiinţifică – trebuie să menţionezi o sursă şi să îi verifici credibilitatea? Hm.

Mai departe: “Pe strada mea locuieşte o familie. Mama cât uşa, bunica de două ori cât uşa. Fiica e cât o jumatate de uşă. Nu sunt grase prin natură, ci pur şi simplu bagă în ele chestii care le fac să arate ca nişte purcele.”

Wow! Aici chiar nu se mai pune problema credibilităţii ori a veridicităţii, suntem convinşi cu toţii că Zoso a studiat istoricul medical al familiei respective şi poate afirma dincolo de orice dubiu că obezitatea lor e cauzată de pura ignoranţă şi lăcomie.

Următoarele în boxa acuzaţilor sunt puştoaicele cu “Unghii neîngrijite, dar lăcuite.” I beg your pardon? Apăi dacă erau lăcuite, cum naiba ai putut observa faptul că erau bleacs? De dragul controversei, astăzi în drum spre casă, am scanat cu atenţie toate sandalele care mi-au păşit în cale. Aproximativ două din zece bucureştence întâlnite prezentau unghii dubioase. Studiul empiric a fost realizat după metoda Zoso – văd ceea ce vreau să văd. Nu se admit contestaţii.

Urcă la bară: Mama eroină. Dacă vă uitaţi la patiseriile de pe lângă fabricile în care lucrează multe femei în jurul orei de ieşire, o să vedeţi femei trecute de 40 de ani care îşi cumpără câte ceva.

Dacă vă uitaţi la patiseriile de pe lângă şantierele patriei unde lucrează mulţi bărbaţi în jurul orei de ieşire (să-mi fie iertată topica aiuristică, nu fac decât să parafrazez), o să vedeţi bărbaţi trecuţi de 40 de ani care îşi cumpără câte ceva. Aşa, şi? Şi nimic. Observam doar. Doar nu din cauza asta e România pe locul trei în Europa la obezitatea feminină şi pe patru la cea masculină, respectiv ce mi-e Vasile, ce mi-e Vasilica.

Mergeţi pe forumurile de mămici, să vedeţi cum spiritul şi sufletul lor e supt de copilul căruia i-au dat naştere şi pe care nu îl poate lăsa nesupravegheat în pătuţ să alerge o jumătate de oră în jurul blocului sau să se suie pe bicicleta medicinală.

De unde rezultă că autorul ştie foarte bine ce înseamnă să te duci 30 de secunde în bucătărie după sticla de lapte şi când te întorci să-l găseşti pe plod cu ochiul vânăt. Ştie şi ce înseamnă sentimentul de vinovăţie, care deşi e oarecum absurd, nu te lasă să pui geană pe geană, că poate, totuşi, puteai să previi / eviţi accidentul dacă erai mai atent/-ă.

Asta e chiar hilară: “Cura de slăbire. Acum vreo 7 ani îmi vine genială idee de a ţine o cură de îngrăşat. Mă îndopam de 5 ori, băgam în mine ca spartul, până când într-o zi mi s-a făcut rău. Nu am câştigat nici un kilogram în plus. S-ar zice că am o oareşce idee despre ce înseamnă să ţii o cură de slăbit.”

Categoric, o oareşce idee are, una absurdă în care a te priva de absolut tot ce e bun (căci asta presupune o cură drastică de slăbire) este echivalent cu a mânca orice şi oricât vrei.

Zoso ne mai zice că: Societatea a inventat nişte norme. Nu îţi convine? Fă ceva pe tema asta!

Serios? Există norme? De Rubens ai auzit? Există nişte mode ale idealului feminin şi mai există şi nişte preferinţe, căci frumuseţea e în ochii privitorului. Există bărbaţi care salivează la vederea rubicondelor, oricât te-ar oripila pe tine treaba asta. Există bărbaţi pentru care cantitatea de parfum utilizată de ea ori lipsa deodorantului ori unghiile neîngrijite sunt la fel de relevante precum teoria quarcurilor. Pentru că sunt asemeni ori se complac în compania unor femei pe care tu le-ai clasat, total nejustificat, drept “românce”.

Te-aş întreba pe tine şi pe cei care s-au extaziat citindu-ţi adevărurile irefutabile: mamele, surorile, iubitele voastre cum sunt? Superbe, nu-i aşa? Printr-o miraculoasă coincidenţă ele fac parte din acel fericit procentaj de 20% – toate, fără excepţie. La fel şi fetele care ţi-au dat fără preget dreptate în comentariile lor.

Pentru că întotdeauna capra vecinului e aia grasă, hidoasă, împuţită. Românii şi româncele sunt întotdeauna ceilalţi, nu noi. Sunt ăia care ne dezgustă, ignoranţi şi farisei, mereu alţii. Noi şi ai noştri, ăi mai apropiaţi, suntem implicit impecabili.

Hai să fim serioşi. Dacă ai arătat ceva prin articolul tău, acel ceva este genul tău preferat, respectiv genul (-rile) detestat (-e), nicidecum că româncele nu se îngrijesc.

Nu sunt o feministă şi scopul acestei replici nu este să demonstrez că femeile din România ar poseda o insesizabilă cochetărie ori o grijă specială vizavi de sănătate, pentru că nici n-aş putea să fac o atare demonstraţie. Scopul e altul şi, cred, evident.

Zici că: Ştiu, e oribil ce spun. Deloc, e perfect adevărat pentru anumite femei, nu pentru “românce”. Dacă-ţi intitulai articolul “Detest femeile care”, eu una făceam o reverenţă virtuală, fiindcă şi eu le detest. Însă sentenţiozitatea ta neargumentată e cu atât mai periculoasă, căci vine din partea unei persoane care e percepută ca lider de opinie în mediul pe care îl frecventează.

Verdicte precum “ceea ce sunteţi voi în interior (nişte proaste plictisitoare)” nu-ţi fac nici cinste şi nici nu te reclamă, ci dimpotrivă. Sau poate genul ăsta de reclamă ţi-l doreşti; situaţie în care îmi cer scuze (da, mie) că nu mi-am ţinut gura.

Bătaia nu e ruptă din raiul românesc

« bătaia e ruptă din rai »

« unde dă mama, creşte »

« cearta fără bătaie e ca nunta fără lăutari »

« eu te-am făcut, eu te omor »

« bătaia la copii e ca buruiana de leac »

« cauţi bătaia cu lumânarea. »

Ǎste vorbe de duh şi vreo câteva judecăţi nedospite vizând efectele colaterale ale comunismului ori ale alcolismului, răspândite prin tehnici – în vremurile celea încă necatalogate – de marketing viral, au mai adăugat o pată unsuroasă pe dosarul ş-aşa soios şi ferfeniţit al românilor.

Când vine vorba despre cât de răi sunt românii, vine potopul. Printre etichete de tot plânsul, cică am fi un neam de sălbatici care pun mâna pe bardă, imediat ce li se ridică niţel tensiunea şi-şi măcelăresc mamă, soţie şi ce mai nimeresc în preajmă. Şi, vezi Doamne, aceste manifestări de homo erectus ne-ar deosebi de alte popoare care, nu doar că s-au dat demult jos din bananier, dar au creat şi agenţii specializate şi profesioniste nevoie mare ce controlează situaţia – în orice caz, mai bine decât o fac ai noştri amatori.

Nimic mai puţin adevărat.

În Statele Unite ale Americii una din patru femei a fost victimă a violenţei domestice în decursul vieţii, iar trei sferturi dintre cuplurile în care este tolerată recurgerea la forţă pretind că “încingerea” celui drag este un factor de “cimentare” a relaţiei şi, pentru unii dintre pretendenţi, o dovadă de iubire.

În Republica Democratică :( Congo situaţia este deja dincolo de limita înţelegerii, dincolo de durere: de la începutul «războiului lumii africane» (1998) şi până în prezent, zeci de mii de femei şi fete au fost răpite, violate, mutilate şi torturate de soldaţii străini şi congolezi. Revista Entertainment Weekly nota că filmul realizat de Lisa F. Jackson este forma de justiţie de care se vor apropia cel mai mult aceste femei.

Aşadar, dragi cinici critici români ai seminţiei lui Decebal, săpaţi prin alte locuri după monştrii neamului, căci bătaia nu este ruptă din raiul românesc, ci din iadul necunoscut şi imprevizibil al fiecăruia dintre noi, indiferent de naţie, sex, venit ori educaţie.

Mesaj pentru România, şi nu pentru Europa de astă dată:

P.S.

Chestiunile de mai sus îs scrise de un român, adică eu, excesiv (auto)critic în tratament. A nu se înţelege că sunt cu mult mai brează când m-apucă înfierarea tarelor naţiei. Ba, în anumite circumstanţe, s-ar putea să fiu chiar peste măsură – abia mai alaltăieri ce rosteam preauzata “m-am săturat de România”. Însă dincolo de propagarea unor nemulţumiri strict personale înspre alte chestiuni cu care n-au în fapt nicio relaţie, încerc să înţeleg cu obiectivitate cine suntem noi românii, cine sunt eu, am nevoie de lucrul ăsta.

Cât de ipocriţi puteţi fi, măi, “familiştilor”?!

De când trăiesc eu în România minunată şi mereu surprinzătoare, n-am auzit o vorbă (ce să mai zic de fapte) despre vreun «marş pentru familie» sau de vreo manifestaţie similară.

Eh, de când au început homosexualii să-şi expună orientarea (şi) pe stradă, a erupt şi grija pentru familie.

I-aş întreba pe iniţiatorii mârlăniei ăsteia propagandistice:

1. Cine naiba devine homosexual privind o paradă? (Asta insinuează mişcarea pentru familie, nu?! Trebuie să ieşim în stradă, că ăştia ne corup copiii şi rămânem fără moştenitori.)
2. De când au devenit homosexualii duşmanul cel mai aprig al familiei? Cum rămâne cu duşmanii dintotdeauna: anticoncepţionalele, alcolismul, neglijenţa, violenţa etc? Împotriva acestora de ce nu mărşăluieşte nimeni niciodată?!

3. Cât de ipocriţi puteţi fi, măi, familiştilor?

Pur şi simplu greţos. Credeţi că ştiţi ce vă animă în “lupta asta”. Că vă animă “virtuţile” familiei. Vă înşelaţi amarnic. Ura vă animă.

Blogosfera nu e rezervată nimănui

Ieri şi astăzi am tot citit diverse articole şi comentarii, cele mai multe via Blogoree, care înfierează, unele mai aprig, altele pe la Ploieşti, ba directoare de bloguri, ba liste de blogroll, ba pe bloggerii duşmani ai profesoarelor de limba română.

Celor care au scris astfel de articole sau comentarii – şi care nu sunt nominalizaţi aici, deoarece nu vreau a mă asocia nici măcar circumstanţial şi virtual opiniilor exprimate de domniile lor – aş vrea să le amintesc câteva lucruri de bun simţ, respectiv:

● blogurile sunt ipostaze întrevăzute ale autorilor lor

● autorii au dreptul la exprimare, indiferent câte clase primare ori doctorate au finalizat

● expresia ‘bloguri neinteresante’ şi alte sintagme sinonime sunt nişte utopii crase, întrucât aprecierea unui blog este mereu individuală, personală, niciodată generală; comparativ, nu tuturor le place jazzul, stare de fapt care nu va determina vreodată trecerea în nefiinţă a genului ăsta de muzică

● nimeni nu-i obligat să viziteze niciun blog anume, aşa cum nimeni nu trebuie să se uite la teveoglinda, dacă nu doreşte să facă asta

● schimbul de linkuri este un contract la care agreează doi bloggeri (mai e necesară vreo precizare!?!)

Noah, acum c-am zis-o şi p-asta, nu mai vreu la carceră.

Vreu pace şi prietenie între popoarele blogosferei.

Cu pupături neprotocolare, nu oricum.

De Ziua Pământului nu ne dă nimeni mură-n gură… Dramatic.

Că tot vorbeam de curăţenia de primăvară…

Sursa: www.transport-fv-snajc.si

Nici nu s-a crăpat bine de Ziua Pământului, adică de azi, c-au răsărit ca ciupercile după ploaie şi impresiile claxoniste.

Nu ne dă nimeni mură-n gură! Nu ne oferă nimeni lopăţele să plantăm copăcei. Nu ne arată nimeni jegul din faţa blocului şi nici nu ne duce de mânuţă să-l curăţăm. Ţară de cocoa cu oengeuri aşişderea, numai noi suntem constructivi şi superbi cu logoreea noastră nesfârşită şi futilă.

Ziua Pământului e un fâs chicios inventat de americani, prin urmare silentio stampa. Acţiunile fabricate în România nu sunt bune de nimic, fiindcă (n-am zis deja?) sunt fabricate în România, deci zero şanse de legitimitate.

Uităm că acum puţină vreme astfel de acţiuni nu existau de-loc. Nu era bine nici atunci, nu e bine nici acum şi n-are să fie bine nici când va fi mai bine, găsim noi un fâs şi în afacerea aia.

Uităm sau ne facem că nu pricepem că Ziua Pământului şi Ora Pământului NU sunt zile/ore în care facem dragoste, asemeni lui Ion, cu solul în semn de profundă comuniune şi armonie, ci sunt simboluri create şi destinate acelora care trăiesc şi pentru altceva decât pentru a poseda chestii aici, acum şi repede (generaţia Clip, le spune Realdo ăstora, dacă se consumă repede şi cu minim de efort e bun, dacă nu, hasta la vista).

Deci, Ziua Pământului este un fâs chicios şi România este o ţară de cocoa cu oengeuri de cocoa şi cu oameni (mereu, dar mereu, alţii decât noi!) de cocoa – dacă ţii neapărat!

Revoluţia moldoveană din Piaţa Universităţii

În prima fază moldovenii erau « fraţii noştri de peste Prut » – aşa zicea manualul de istorie şi aşa zicea şi mama.
În faza doi Moldova a zis că-i a Moldovei şi a nimănui altcuiva.
Acum câţiva ani am cunoscut o moldoveancă; ea mi-a explicat clar ca bunî zîua că e moldoveancă şi gata. Am înţeles.
Ce nu am înţeles au fost cele două manifestări concomitente de aseară din Piaţa Universităţii şi ipotetica legătură dintre libertatea pe care o cer tinerii moldoveni şi România…
A fost de-a dreptul penibil, adică există două mişcări care vor acelaşi lucru – căderea roşilor (sau ruşilor, tot aia) – dar nu pot grăi într-un glas?! De ce?! O doamnă venită de la Galaţi vocifera despre unitate, în timp ce la câţiva metri distanţă microfonul numărul doi îi obtura fonic numărul. Dacă nu m-ar fi durut sufletul pentru câţiva dintre idealiştii entuziaşti, aş fi râs în gura mare.
Şi de ce a fost invocată Unirea? Care unire?! Cine vrea unirea? Că în afară de câţiva activişti a căror voinţă e nesemnificativă, nici bâz nu se aude de peste Prut.

Dragi tineri moldoveni, ar trebui să fiţi conştienţi că geamurile sparte în Parlament, nu pot sparge şi mentalitatea alor voştri (uneori nici căderea unui regim nu poate face asta – vedeţi situaţia României la aproape douăzeci de ani de la revoluţie). Ar trebui să fiţi conştienţi că majoritatea v-aţi luat lumea în cap (absolut justificat!) şi Moldova a rămas celor care sunt prea bătrâni şi prea obosiţi ca să mai aibe puterea şi voinţa să schimbe ceva… Moldova a rămas comuniştilor şi nu puteţi schimba situaţia asta de la distanţă…

Ca să fii cool trebuie să fii viu

Articolul este aici.

Pledoarie din stradă (prejudecăţi de ucis)

Aş fi vrut să scriu altceva azi, însă cuvintele mi se opresc în gât…
Le inspir ca să le cern prin suflet, dar nu e loc pentru ele. De vreo două săptămâni acolo s-au cuibărit Ilie, Bogdan, Marius, Costel, Gilbert, băieţii de la subsol.
Între ei şi mine, cea care am fost, între ei şi mine, cea care voi fi, sunt doar durere şi ciulini. Un deşert locuit de ciudă, revoltă şi alter ego-uri ale mele, cu mâinile legate fedeleş şi ochii goi.
Am deschis o uşă grea, ce stătuse ferecată un timp, un timp în care s-au scurs peste ea fel şi fel de lichide, de la licori până la lacrimi oxidându-i încheieturile. Acum n-o pot închide şi, conform teoriei uşilor deschise, nici nu voi reuşi până nu-i trece timpul. Teoria asta zice că sunt lucruri, locuri ori oameni pe care simţurile noastre le străpung, desfiinţându-le. Trec prin, peste şi pe sub ele, dematerializând, concentrându-se către orice altceva dimprejur, orice altceva decât acele lucruri, locuri, oameni anume. Circumstanţele concură, obstrucţionându-ne accesul, însă sunt momente în care şi tu şi circumstanţele vă aliniaţi în faţa aceleiaşi uşi, precum soldaţii la porţile unei cetăţi de asediat, lovind cu berbecul până ce uşa cedează şi vezi.
Mi-e greu să cred că nu vi s-a întâmplat niciodată să revedeţi un coleg de şcoală ori un prieten de care nu v-aţi amintit ani de-a rândul, uitaserăţi în fapt că există, şi apoi în viitorul imediat să-l tot reîntâlniţi, poate chiar să-l căutaţi voit. Sau într-o seară, butonând telecomanda, n-aţi dat de câteva ori în şir peste acelaşi actor sau peste aceeaşi temă de discuţii la x show-uri TV.
La asta se rezumă teoria uşilor deschise, la ceva/cineva care ţi-a fost absent şi care are nevoie de nimic altceva decât o privire, o atingere de-a ta pentru a se descoperi iar şi iar.
Nu pot să-i judec, să-i condamn, să le închid dosarul şi să-i uit pe aceşti copii. Pentru mine sunt copii chiar dacă au douăzeci şi trei sau treizeci şi unu de ani. Sunt copii pentru că cei cărora li se leagă copilăria la gură prea devreme şi-o dezleagă singuri când vor, indiferent de anii trecuţi peste ei. Ca într-o lege imuabilă a firii. Cum să se maturizeze dacă n-au fost copii? Cum să fi ales o cale justă când s-au născut din injusteţe? Din “greşeală”. Copiii abandonului. Copii crescuţi din firimiturile aruncate de Stat pentru masa săracilor. Copii educaţi de pseudopărinţi, care cel mai probabil şi cel mai adesea i-au privit cu tot atâta dragoste cu care se uită mecanicul la motorul defect. Copii al căror “leagăn” se opreşte fix la optsprezece ani, când li se spune “eşti major, mult succes, la revedere!”
Poftim? Păi dacă mie mama îmi oprea leagănul şi mă trimitea în lume fix la optsprezece ani, ajungeam fix la naiba. Mi-au trebuit fix încă zece să pricep oarecum ce-i lumea asta, ce să fac cu ea şi în ea. O să ziceţi că-s cam târzie. Ei şi? Precoce sau întârziaţi, îi plasăm pe toţi în aceeaşi categorie. Nu se poate. Nu se poate pentru că nu sunt nici oi, nici sticle de bere. Sunt in-di-vizi. Cresc şi se maturizează în propriul şi unicul ritm. Să-i declarăm majori legal e OK, să-i considerăm maturi mental e o utopie. Utopia dezastrului lor.
Hai să ne jucăm de-a resursele umane. Eşti şef de magazin şi trebuie să angajezi o vânzătoare. Ai de ales între câteva candidate “normale” şi o “căministă” care greu leagă două cuvinte. Evident că n-o s-o alegi pe cea din urmă şi zău, nu te condamn. Şi eu aş face la fel. De ce să mă leg la cap dacă nu mă doare? Deci, cine-i de vină? Statul, futu-i. Statul, care nu-şi asumă decât jumătate din responsabilitatea educării şi integrării acestor copii. Dacă acelor companii care angajează căminişti sau recidivişti li s-ar da un stimulent precum reducerea impozitelor, cine credeţi c-ar câştiga? Banul, dragilor. El e campionul mai mereu. Şi pe lângă el, un copil căruia i s-ar deschide un viitor de “om normal” şi nu strada, aşa cum se întâmplă acum.
Aud, aud cum strigă piţigăiat un deştept din spate: “Păi de ce n-a învăţat să lege două cuvinte, n-am lăsat-o eu?”
N-a învăţat pentru că nu a ştiut cum, când şi mai ales de ce, iar de la un moment dat nici n-a mai vrut.
N-a învăţat fiindcă pseudo-părintele-Stat nu a stat niciodată să-i explice ce-i ăla predicat nominal sau cum să conceapă o propoziţie inteligibilă
N-a învăţat pentru că lângă ea n-a fost (în cele mai multe situaţii, nu generalizez) nici o voce care s-o mângâie, nici o mână care să-i şteargă lacrimile provocate de colegii uniţi în inconştienţă, care i-au strigat la şcoală în cor: “ proasta, proasta, proasta!” ( O să spuneţi probabil că acest exemplu este o exagerare. Eu vă spun că este copiat în întregime după comportamentul pe care fiul meu şi colegii lui îl au faţă de o colegă a cărei singură vină este culoarea pielii.)
Încă mai credeţi că ea avea şanse egale cu celelalte candidate? Hai să introducem un alt factor pe care deloc întâmplător o să-l numesc Domnul Argintiu. Domnul Argintiu e un căminist care o ştie pe fata noastră, a trăit mulţi ani alături de ea, aşa se face că sunt destul de apropiaţi. Când ea îi povesteşte eşecurile în a-şi găsi un loc de muncă, el îi repetă iar şi iar să renunţe. Să i se alăture lui şi prietenilor lui, căci n-are rost să se chinuie, n-o vor accepta niciodată. Îi tot oferă punga lui. Ea îl refuză până într-o zi când descoperă că aurolacul amorţeşte oboseala paşilor în van, împrăştie dezamăgirea uşilor închise şi face decorul străzii murdare dezirabil unei societăţi care o respinge, o respinge, o respinge de când se ştie pe lume. În plus, mai e şi Domnul Argintiu care îi vorbeşte, o alină, o acceptă, o place, o numeşte de-a lui.
Cum naiba să faci o alegere înţeleaptă în condiţiile astea? Cum naiba poate spune vocea piţigăiată din spate că a avut şanse egale? Dă-mi voie, drag moralist legat la ochi, să te trimit doar cinci minute la naiba. Poate dacă îl cunoşti pe naiba, o să vii înapoi cu o altă perspectivă asupra acestor copii. Poate o să-ţi dai seama ca e ABSURD să crezi că un copil crescut de o instituţie, fără grija şi dragostea părinţilor, într-un cămin în care se leagă doar de cei asemeni lui, cei destinaţi aceluiaşi drum către stradă şi aproape niciodată altuia, are şanse egale cu majoritatea.
Aş vrea să-mi explicaţi voi, cei care susţineţi “omnipotenţa şanselor egale”, cum Doamne iartă-mă să aleagă munca şi cinstea un copil care învaţă întâi poezia pentru cerşit şi practica de şparlit?! Spuneţi-mi acum că acel copil de patru ani pe care l-am văzut la metrou întrebându-şi mama când vor pleca acasă şi căruia i s-a răspuns “după ce facem un milion” AR FI TREBUIT SĂ DISCEARNĂ ŞI SĂ ALEAGĂ MUNCA ŞI CINSTEA. Spuneţi-mi că a avut şanse egale, puteţi?
Cei pe care-i vedeţi pe stradă la cerşit sau poate în magazine la furat sunt adeseori precis acel copil. Unul şi acelaşi copil, captiv în trupul unor adulţi handicapaţi social. Dezmeticiţi-vă.
NIMENI NU ALEGE STRADA. STRADA ÎL ALEGE PE EL/EA PENTRU CĂ TOŢI CEILALŢI ÎI RESPING.