Culmea precauţiei: să mori de la pilulele anticoncepţionale

Acum câteva zile mă plângeam de vânzătoarele care excelează în zel, făcându-ţi nesfârşite recomandări pentru alte produse pe care ar trebui să le cumperi.

Am inclus şi farmacistele Helpnet în categoria asta, pentru că mă sâcâiau (cel mai des) cu hepato – protectoarele lor.

Îmi retrag afirmaţia şi-mi fac mea culpa, farmacistele au voie să-şi sâcâie clienţii cu oricâte recomandări, pentru că:

1. E vorba totuşi de sănătate, treaba aia mai bună ca toate.
2. E posibil ca din recomandările lor să sară un iepure ca ăsta:

Vineri mă opresc la Helpnet pentru contraceptive. Dau ziua bună, spun ce vreau şi farmacista reacţionează prompt: Luaţi şi un hepato-protector lângă pilule? Eu la fel de promptă şi tăioasă – Nu, mulţumesc. (Nota bene: ce nu ştia domnişoara şi n-am considerat necesar s-o informez e că mie nu prea-mi lipseşte Liv52 din casă, pentru că am avut probleme cu ficatul, fumez ca o vită, deci mi-e literalmente indispensabil.) Se uită în ochii mei cu nemărginit dispreţ (jur că mă ura în momentul ăla – şi pe bună dreptate) şi zice bolduit: ar trebui să luaţi, pe termen lung, efectele adverse sunt extrem de grave. Conversaţia a mai inclus pe alde mulţumesc şi la revedere, apoi pe uşă mi-e drumul. Fac câţiva paşi, scot prospectul şi încep să inventariez contraindicaţiile.

Ştiţi filmele americane în care eroul ajunge acasă după o zi execrabilă şi găseşte lipit pe uşă afişul cu EVICTION NOTICE (avertisment de evacuare)? Eh, afişul ăla tot e mereu filmat de foarte aproape pentru ca cel care se uită la film să empatizeze cu eroul şi să compileze ceva de tipul: fcuk, o să dorm pe stradă!

Astfel de proporţii căpătaseră cuvintele alea mici mici de pe prospect conjugate cu vorbele farmacistei pe termen lung, efectele sunt extrem de grave şi cu o simptomatică pe care, în naivitatea mea, o catalogasem inofensivă. Plus faptul că ultima oară când citisem prospectul, văzusem că fumatul e interzis în timpul administrării pilulelor, însă neavând suficiente informaţii, mi-am zis: ete, nah, ce treabă are una cu alta?!

Hai să las suspansul pentru filmele americane şi să vă redau cu exactitate atenţionările:

Dacă apare una din manifestările de mai jos, trebuie să întrerupeţi tratamentul şi să consultaţi medicul dvs:

• dacă a apărut o formă de migrenă pe care nu aţi mai avut-o sau dacă apare mult mai frecvent decât înainte;

• dacă aveţi cefalee puternică sau mult mai frecventă decât de obicei;

• dacă apar tulburări bruşte de văz, auz sau vorbit;

• dacă apar alte simptome de coagulare sanguină sau simptome de inflamaţie a venelor asociate cu formarea de cheaguri (tromboflebite), de exemplu dureri neobişnuite la nivelul membrelor inferioare, inflamarea braţelor şi membrelor inferioare, dureri acute în piept sau greutate în respiraţie, senzaţie de greutate în piept;

La ce m-am gândit citind lucrurile de mai sus – la o duminică în care puţin mi-a lipsit să îmi dau capul de pereţi ca să-l fac praf şi astfel să nu mai simt durerea crâncenă care mă tortura de două zile. Şi la alte zile în care m-am simţit aproape la fel.

Dar mai ales la cât de repede înghiţim o pilulă care se presupune că ne va ajuta, fără a citi ori a memora avertismentele de la “reacţii adverse”.

CE NU SCRIE CLAR ÎN PROSPECT:

ANTICONCEPŢIONALE + ŢIGĂRI = INFARCT / ATAC CEREBRAL

Mai pe larg, rezultatul combinării celor două este accentuarea formării de cheaguri de sânge, prin coagulare, deci creşterea riscului de blocaje în circulaţia sângelui.

Situaţia este foarte gravă în cazul femeilor peste 35 de ani care fumează mai mult de 15 ţigări pe zi, însă aceleaşi riscuri sunt valabile şi pentru fumătoarele mai tinere.

Informaţii detaliate pe tema asta, mai puteţi găsi, aici şi aici.

De reţinut: atenţionările extrase din prospect şi redate mai sus reprezintă doar o parte din reacţiile adverse ale anticoncepţionalelor orale. Printre celelalte se numără tumorile hepatice (la care făcea referire farmacista), care nu sunt nici ele de ignorat.

Credeţi c-am exagerat în titlu? Atunci, citiţi povestea ei (şi nici măcar nu fuma!)

Concluzie: Ieri am luat ultima mea pilulă contraceptivă, pentru că renunţarea la fumat e mai problematică. Urmează vizita la medic. Mă simt foarte vie.

Recomandări: În căutare de informaţii pentru articol, am aflat că există minim două forumuri online unde fumătoarele întreabă despre consecinţele asocierii fumatului cu anticoncepţionalele orale şi minim doi iresponsabili le-au răspuns, citez: fumatul nu are nicio treabă cu AC.

Nu pe net se controlează sănătatea, ci la medic.

Inclusiv articolul de mai sus este unul orientativ şi fără pretenţii. Doar un specialist vă poate spune, după efectuarea investigaţiilor necesare, în ce stare de sănătate sunteţi şi ce măsuri să luaţi.

Sante!

Recomandări: Furia acestei lumi dezvrăjite by Delaskela

Cea mai mare cumplită trădare pe care un suflet de om poate s-o desfacă e să se uite pe sine. Eu am reuşit măgăria asta, acum o viaţă. Da, o viaţă a trecut de atunci, de când trăiam viaţa altcuiva, hăituind-o ca o pasăre de pradă, încercând să astâmpăr o foame care nu era a mea. Aş schimba ceva, dacă aş putea? Nici măcar un apus, pentru că altminteri, acum n-aş mai fi nici eu, nici aici. Însă anii trecuţi prin mine ca printr-un ciur, mă dor ca nişte cicatrici nevindecate.

În Braşov circulă un mit despre un băiat care într-o noapte s-a jucat de-a sălbăticia cu un urs venit să se hrănească la containerele de gunoi şi nimerit în cabana improvizată unde băiatul şi prietenii săi jucau cărţi. Dacă eşti născut în Braşov şi, mai ales, dacă ai copilărit literalmente la poalele Tâmpei, nu se poate să nu-l fi auzit. Băiatul a întărâtat ursul cu o brichetă, până ce animalul, agasat, l-a cuprins în braţe şi a pornit să urce cu el în pădure. Prietenii şi vecinii au făcut singurul lucru despre care ştiau că s-ar putea să ajute. Au adus câteva maşini la poalele muntelui, îndreptând farurile către întunericul copacilor. Ursul l-a eliberat şi apoi şi-a văzut de drum. Băiatul şi-a recăpătat viaţa, dar a rămas claustrat într-o amintire. Se spune că umblă prin oraş fără rost, repetând la nesfâşit trei şi numai trei cuvinte: Feriţi-vă de urs.

Când ai cunoscut, chiar şi doar parţial, sfârşitul, al trupului, al sufletului ori al amândorura, devii inevitabil un băiat ce poartă mereu unul şi acelaşi refren pe buze: Nu te trăda pe tine.

Unica datorie care contează e să-ţi fii aproape, orice alt drum e o fundătură.

Am început să scriu aici pornind de la premisa asta şi îi mulţumesc lui Sorin pentru (încă o) reamintire. Citiţi-l şi voi, e cu rost.

“De luni de zile nu mai citesc ziare. Şi nici la tv nu stau. Privesc lumea de sus, de pe deal, trântit în iarbă, ascuns în iarbă. Îi aud uneori vuietul surd, tropăitul nervos, scrâşnetul. Dar ceea ce mă preocupă cu adevărat e doar lumea mea, oricât de naiv sau atins de idealism pare ceea ce spun. Din fericire îmi pot apăra această lume a mea, acest timp personal. Nu-s constrâns să fac nimic care să nu semene cu mine însumi. Pot sta sus pe deal, trântit în iarbă.”

Din grădina cu margarete modificate genetic

Dacă ar fi să fac o ierarhie a tipurilor de oameni care mă e-xa-spe-rea-ză prin simpla prezenţă, aş eşua cu graţie divină. Pentru că sunt vreo câteva categorii care se îngrămădesc ca dinaintea potopului pe locul cel mai înalt al podiumului. Şi cum îi luna lui Răpciune (ziceţi şi voi, cu un astfel de nume, cum naiba ar putea septembrie să exceleze în altceva decât răpciugoşenii), tipurile ’cestea de indivizi roiesc împrejuru-mi de parcă aş fi un om-sandviş inscripţionat cu: tipăresc gratis bancnote de 1000 de iuro ori colecţionez bobârnace, şuturi în fundul curţii, palme şi alte sudalme.

E un deliciu, zău. Cel mai pasiv – agresiv dintre ei e gălăgiosul. Adică omu’ nu-mi face nimic mie personal ori altcuiva la modul voluntar, e pur şi simplu el însuşi. Asta înseamnă că la el bună dimineaţa se dă urlând la cel căruia îi urezi de bine, că aproape orice obiect atinge, zgomotul produs trebuie să se audă la 30 metri distanţă, că orice conversaţie poartă, trebuie să fie audibilă de la aceeaşi distanţă, că mă poluează fonic în aşa hal, că-mi vine să … guuuusfrabaaa. (dacă nu ştiţi ce-i gusfraba, e foarte grav, tre’ imperios să vedeţi măcar scena asta din Anger Management)

Number one again, ladies and gentlemen, Putoarea (obligatoriu cu majusculă). Putorii i se dă întotdeauna prea mult de muncă, în prea scurt timp, pe bani prea puţini. E de la sine înţeles că principala trăsătură a Putorii, alături de lenea gigantică, este autovictimizarea. Putoarea are întotdeauna atât de multă treabă, încât n-a avut vreme nici să ia prânzul, sărmana, însă a avut 100 de minute să vorbească cu două prietene şi cu mă-sa la telefon, a avut vreme să se ducă la un mic shopping şi să discute diverse chestiuni personale ale altora pe la colţuri, în vreme ce arde una, două…zeci de ţigări de care, evident, a avut vreme. Toate acestea se întâmplă în timp ce ea, Putoarea, este “la muncă”. Aici se cuvine menţionat că n-ar fi absolut nicio problemă în faptul că Putoarea şomează cu contract de muncă, dacă n-ar fi “dar” care anunţă că treaba nefăcută a Putorii se revarsă la un moment dat peste fraieri ca mine, care de proşti ce sunt vin la muncă să muncească şi care, ca să n-o ia pe câmpii monstruoase, se apucă să mormăie cu dispreţ disimulat: I feel preeety, Oh, so preeetyyy…

Pentru a treia oară, tot pe locul întâi – duplicitarul / -a amabil/-ă, sexul e irelevant, ce este relevant e că o astfel de persoană este gata oricând, oriunde şi oricum să te ajute, din bunătatea incomensurabilă a inimii sale. Verbal, că de vine timpul să pună osul la treabă… Cine să pună osul la treabă? Păăăi… verificăm bine împrejurimile, căutăm pe sub dosare, la orizont, sub mochetă… wtf, unde a dispărut?! Şi lăsând dispariţia baltă, de ce, Doamne iartă-mă, s-o mai fi oferit de la bun început?! Ăăă… wild guess: ca să pară de treabă? This is so f&*^%$ sick.

Numa’ ce mi-a amintit că, în urmă cu ceva vreme, puneam la inventar o altă dihanie, claxonistul – ăsta e categoric cel mai periculos, adică dincolo de faptul că-ţi va repugna profund să te „distrezi” cu el, mai grav e că mizerabilul va face în aşa fel încât tu să repugni celorlalţi.

Exorcizarea asta are scopul de a mă guuusfrabaaa, pentru că lucrul care în mod normal mi-ar rezolva dificultăţile cu oamenii minunaţi ce mă împresoară cu răpciune – comunicarea nemijlocită către domniile lor a nemulţumirilor mele – a fost adeseori testat şi e imposibil de realizat cu succes. Singurul principiu empiric care funcţionează garantat în interacţiunile cu ei este: mai bine vorbeşti cu pereţii – cu pereţii blogului în cazul de faţă. Şi parcă ar mai fi unul, răsărit din folclorul urban, mai precis dintr-un banc:

- Elev, ce-i H2SO4?

- Ăăăă…. staţi aşa că ştiu, dom’ profesor… îmi stă pe limbă…

- Vai de mine! Scuipă-l repede elev, că-i acid sulfuric.

- Exact, dom’ profesor! Acid sulfuric e!

Antisomnifer

În al doilea rând aş dori să aflu care e antonimul lui somnifer.

În primul rând, se întâmplă următorul fapt: blogul, respectiv voi de daţi paciulea, ştie/ştiţi adeseori mai bine decât familia ori prietenii mei ce fac, ce mă doare, cine-mi râde, ce-mi lipseşte…

E tare bizar. ca să nu zic fucked up.

Îs tare curioasă ce-ar zice un sociolog sau un psihopupu despre nevoia de bloguială şi cum schimbă/ va schimba ea dinamica personală şi a socială.

Where the heck are we heading to? Any bright ideas?

mesaj din cocon

Toamna e anotimpul meu odios. Mă deprimă teribil şi dac-aş putea, aş da-o pe fast forward, să văd perele cum dispar de pe tarabe cu gogoşari cu tot, să văd oamenii cum rulează ca nişte roboţei între pat şi somn, să văd ploile cum se usucă, să văd copacii în fundul negru şi gol, să vină îndată iarna. Buba e că nici asta nu mai e o soluţie, iarna încălzirii globale n-are nămeţi sub care să te ascunzi de bulgării bătuciţi, n-are, deci, decât o viaţă calendaristică, cu străzi cenuşii şi dimineţi întunecate.

Înapoi la toamnă, căci iarna-i prea sumbră… Nu-mi displace pentru că se întâmplă o dată cu sfârşitul vacanţeler, ci pentru că toamna shitshappening. Nu ştiu cum, dar toamna e mereu o veste proastă pentru mine. Nu-mi amintesc nici măcar o singură toamnă frumoasă din existenţa mea, ci doar fobia de luna lui septembrie.

Toamna mă mut într-un cocon, de unde mă uit absentă la mine cea din afară şi aştept potopul (de-aia mi-a plăcut poezia asta aşa mult). Îmi iau cu mine doar câteva chestii faine din cutia cu lucruri preţioase, să-mi ţină de urât. Poate o amintire din copilărie, poate o scrisoare, ce găsesc bun la îndemână.

Mă întrebam zilele trecute oare de ce ne iubim noi oamenii copilăria atât de mult. Şi nu cred că e din pricina lipsei de griji şi a candorii ce-o caracterizează, ci pur şi simplu fiindcă vrem s-o luăm de la început. Nu ca să schimbăm ceva, ci pentru că viaţa asta e o prăjitură de care, chiar şi atunci când învăţăm s-o savurăm pe îndelete, linguriţă cu linguriţă, chiar dacă e uneori e fiară de amară, nu ne săturăm.

Copilăria mi-e în mare parte indescifrabilă, ca un film care a stat multă vreme în umezeală, iar atunci când îl desfăşori, descoperi că au mai rămas din el doar patru, cinci episoade clare. Unul dintre ele mi-o arată pe prima mea prietenă. Era mică şi creaţă, cu nişte ochi albaştri mari cât două universuri. Stăteam amândouă, două fetiţe de câte cinci ani, înfofolite până la ochi, în capătul de sus unei scări uriaşe de beton pe care-o urcasem cu greu, probabil una urmărind-o timid pe cea dintâi alpinistă. Ne-am jucat vreme îndelungată în tăcere, fiecare pe jumătatea ei de scară, trăgând din când în când cu ochiul la ce face cealaltă.

- Tu unde stai?

- În blocu’ ăla.

(Amândouă ştiam unde stăm, ne întâlnisem adeseori pe scară.)

- Aaa.. da? Şi eu tot acolo. La ce etaj?

- La opt. Tu?

- La şapte.

(şi asta ştiam)

- Pe mine mă cheamă Crina. Vrei să fii prietena mea?

- Da.

Aveam o prietenă, numai a mea. Şi eram pe acoperişul lumii, doar noi două.

Nu ştiu dacă îi scriu ei, mie, vouă ori tuturor…

Is there anybody out there?

Am ales piesa asta de Pink Floyd, fiindcă se potriveşte atât cu vremea asta de sfârşit de lume, cât şi cu tema de gândire.

În ultima lună, printre altele, am executat ‘Hai să furăm pepeni’ a Norei Iuga. Scriitura n-are nicio legătură cu pepenii, decât dacă te gândeşti la ei ca metaforă pentru sâni, căci în parte acesta îi e subiectul – pulsiunile sexuale ale copilăriei.

Într-a unşpea am avut de încropit câte un eseu despre două romane din literatura universală (aminteam şi aici despre asta). Una dintre opţiunile mele a fost Lolita lui Nabokov şi eseul ce-a urmat argumenta că pedofilia este explicabilă prin prisma faptului că cel atras de nimfete caută puritatea, prin urmare un atare demers nu poate fi considerat murdar. Evident că scopul era exclusiv să epatez. Cam asta face şi Nora Iuga în cartea sa, cu diferenţa că ea crede ceea ce spune, iar credinţa transpare în forţa scriiturii şi în onestitatea brută. N-o mai lungesc deci, mai multe informaţii despre ‘Hai să furăm pepeni’ găsiţi pe net; pe mine m-a cucerit prin siguranţa de sine aproape vanitoasă a autoarei şi prin introspecţiile reuşite care m-au teleportat în momente ale copilăriei de genul if you show me yours, I’ll show you mine.

Avertisment: carte nerecomandată conservatorilor, moraliştilor şi pudicilor.

Ok, dar ce treabă au pepenii Iugăi cu titlul?

Well, probabil de-aia mi-a plăcut scriitura, fiindcă şi eu am năravul de-a perora – sper, cu graţie – în căutarea miezului. Dincolo de rememorări şi plăcerea cititului cartea Norei Iuga mi-a adus o epifanie personală pe care aş vrea s-o împart cu voi, căci poate mai sunt ciudăţei ca mine out there şi poate chestia cu ciudăţenia îi aranjează în aceeaşi măsură în care îi calcă pe bătături.

Acum să definim ciudat în context: Ciudat este cineva care posedă un exacerbat simţ al intimităţii. Unui astfel de ciudat îi displac profund persoanele care fac vizite neanunţate, cele care îţi deschid nonşalant agenda şi spicuiesc de prin ea, vânzările prin telefon, reuniunile la serviciu şi cei care sună să-l informeze de exemplu că plouă – să îţi iei umbrela. Unui astfel de ciudat îi displace socializarea, exceptând momentele în care el o iniţiază ori agreează explicit la ea. Un astfel de ciudat consideră că telefonul mobil e un instrument destinat primordial necesităţii de a comunica, ci nu plăcerii de a comunica. Drept urmare n-o să-l vezi decât rareori sporovăind minute în şir la telefon. Obişnuieşte să rateze cu bună ştiinţă apeluri pe care le clasifică a priori neimportante.

Aici vine Nora Iuga şi zice (nu ştiu dacă-mi amintesc exact, dar ideea de bază asta e):

Un apel telefonic e un strigăt de ajutor.

Is there anybody out there?

Iată o perspectivă care poate zgudui zdravăn intimitatea autosuficientă şi egocentrică a ciudatului. Cel puţin pe-a mea a desţelenit-o iremediabil. Din punctul ăsta de vedere parcă nu-mi mai vine să “nu aud” telefonul vreodată, mai ales că sunt situaţii în care lipsa comunicării are urmări poate nu ireparabile, dar considerabile.

Adeseori fiecare dintre noi am fost îngrijoraţi, singuri, speriaţi şi poate simplul Alo pe care  aşteptam să-l auzim de la celălalt capăt al firului a fost suficient pentru a ne simţi mai siguri pe noi şi mai liniştiţi în legătură cu  oriceea ce urma să vină.

Temă pentru acasă.

S-aveţi o săptămână senină!

Marocco, nu statul

Măi, fraţilor de aşa – zisă suferinţă predecembristă, când eram noi copii prin anii ’80 (probabil şi mai devreme, n-am cum să ştiu) era un joc foarte simplu cu nişte beţe colorate şi ascuţite la capete, care parcă se scoteau din pachet şi li se dădea drumul să se împrăştie după plac,  trebuia să scoţi câte unul din grămadă fără să mişti celelalte beţe…?!

He, he, ce înseamnă un pic de furtună craniană, mi-am amintit – Marocco se numea; asta vroiam să vă întreb, că mi-am stors neuronul aseară până la epuizare – degeaba . L-am căutat pe net şi am găsit şi poza, pe La trecut:

Dacă i-aş da lu’ fi-miu un Marocco mâine, m-ar întreba ce să facă el cu scobitori pentru elefanţi. Măiculiţă, ce ocean planetar între două generaţii…

Madlena cu dileme – Elogiu mamei vitrege & Co.

Am avut în clasa a XI – a, la Liceul Teoretic Unirea (aşa îl chema pe atunci) Braşov, o profă de literatură universală numa’ bună de pus la copt într-o madlenă. Habar de numele ei n-am, ruşine să-mi fie, aşa cum nu-mi amintesc niciodată numele proaspăt – cunoscuţilor cu care numa’ ce-am dat mâna. Probabil sunt atât de preocupată să absorb cât mai multe detalii, încât cuvintele îmi scapă. Digresiune: cel mai tare job pe care l-aş putea avea vreodată ar fi să stau să mă benoclez la oameni. Baby mi-o zis aseară că cel mai tare job ar fi să umblu prin lume şi să scriu jurnale de călătorie. I-am zis că nu, eu vreau să mă holbez la oameni. Acum îmi dau seama că nu se exclud reciproc, ba din contră.

Doamna profesoară avea faţă de rusoaică, tunsoare de franţuzoaică şi un ritm ardelenesc al vorbirii, de-ţi venea să te autoflagelezi până termina o frază.

Doamna profesoară ne-a dat o „listă de lectură”, treabă cu care eu nu mă mai confruntasem până atunci şi care m-a impresionat până la capăt, când am început laolaltă cu restul putorilor din clasă să bocim că-i prea lungă. Ne-a liniştit cu menţiunea că trebuie să extragem doar trei bucăţi proză pe care să le citim şi apoi să redactăm câte un eseu pe cap de operă, pe ce temă dorim noi, doar să se pupe cumva cu ce-am citit.

Mare fericire s-a pogorât asupră-ne şi mult am iubit-o pe profa asta, că a dezbătut cu noi toate problemele incendiare ale hormonilor arşi până la scrum în trupşoarele noastre adolescentine şi că nu ne-a mai deranjat tot restul anului cu nicio altă porcărie educativă, decât obişnuita lucrare de control dată de draci că nu ne mai încăpeam în piele de adulţi ce eram.

Drept consecinţă a listei de lecturi recomandate de draga profesoară, am pus gheara pe Elogiu mamei vitrege, de M.V. Llosa. Citeam, mă minunam şi mă întrebam dacă nu mi-a scăpat cumva imaginaţia din lanţ şi-a luat-o prin păpuşoi. Şi mai citeam încă o dată, să fiu sigură că nu mă păcălesc singură. Nu mă păcăleam. Nenea ăla chiar descria în cele mai plastice detalii cum se kk un alt nenea. Bleaaacs.

Aici e partea în care eu aproape tac, iar voi aproape luaţi cuvântul pentru a mă lumina.

Fără a avea dealtfel absurda pretenţie de a reduce scrierea lui Llosa la procesele fiziologice pe care le abordează până în cele mai întunecate la propriu profunzimi, ce rost are acest tip de literatură, practicată actualmente la o altă scală de Bruckner, Alain Robbe – Grillet (p-ăsta îl dispreţuiesc cu nestăvilit zel şi numai ce-am descoperit că sentimentele îmi sunt justificate şi împărtăşite) sau Chuck Palahniuk? Adică chiar atât de disperaţi după oglindiri suntem noi, fiinţele ăstea firave, încât ne cântă pisicii de la mansardă a rut psihedelic când citim aşa ceva? Chiar avem nevoie să ne spunem, cu moacă tâmpă de scremut pe tronul din budă: Genial, domnule, ăsta se kk exact ca mine. N-aş fi crezut! Chiar?!

Există scriitori publicaţi de dragul coloraturii sau există un apetit împărtăşit şi insaţiabil al publicului pentru mizeria umană în cele mai distorsionate şi absurde forme ale sale (căci pentru mizeria ordinară sigur există unul, căci ea musteşte în fiecare dintre noi, cine zice că nu-i aşa minte cu neruşinare) – fiziologică au ba – pe care eu nu-l înţeleg din motiv de cod genetic?

S’il vous plaît. :)

Parafrazând aş putea spune…

Ultima zi de concediu, întâia zi de rutină, ce fericire sublimă.

Am petrecut o săptămână încheiată la nasturi la câţiva kilometri nord de Dunăre, acolo unde copilăria mă cheamă ca o fată morgană, ori de câte ori oraşul începe să mă strângă dincolo de suportabilitate. Cum să fie? E o altă lume cu alt ritm, un ritm ce se îngână cu tremurul sufletului meu, pe care n-am reuşit să-l întâlnesc decât în puţine alte locuri.

Unul dintre ele e Sighişoara sau Segesvár sau Schässburg, oraşul în care ne-am petrecut mare parte din a doua jumătate de vacanţei. Un Segesvár – nu ştiu de ce prefer varianta maghiară – nefestivalier, cu uliţe înnămolite de muncitorii care repavează centrul cetăţii, cu ghizi localnici vorbind despre minunile sutelor de ani de cultură şi istorie cu lumină în ochi şi nesaţ, cu turişti mexicani, polonezi, germani, greci, spanioli şi cu noi fermecaţi de bătaia cristalină a ceasului din turn şi de liniştea ireală ce se insinuează după a zecea bătaie din noapte, de parcă zumzetul oraşului s-ar topi o dată cu crepusculii ultimi. Nici greierii nu îndrăznesc să întrebe cum aşa…

turnul cu ceas din piata cetatii Sighisoara

Probabil o să le încropesc din frânturi veşminte pe măsură…

Deocamdată, bine v-am regăsit.

De spălat rufele în public – dacă ajungeţi vreodată în India…

Premisa unu:

Ajungeţi în India, cumpăraţi un miliard de chestii, inevitabil. Pentru că totul în India e pornografic de ieftin. Între milioanele de nimicuri se vor găsi sute de mii de ţoale colorate – doar n-o să vă cumpăraţi fuste / veste gri de pe continentul culorilor – ar fi patetic, zău.

Premisa doi:

Puneţi rufe la spălat ca tot omu’ educat. Între ele se nimereşte una pe a cărei etichetă scrie made in India.

[conţinut legat de timp, spaţiu, maşini de spălat etc]

Scoateţi rufele din maşina de spălat şi descoperiţi, printre diferite chestii prea negre ca să mai poată fi remarcate alte nuanţe, următoarele căpşuni:

-         4 perechi de piloţi damă la origine albi, iar acum toţi – ROZ!

-         1 bucată fustă jeans bleumarin cu ROZ

-         1 pereche jeans bărbătesc bleumarin cu ROZ

-         1 bucată cămeşă bărbătească maro cu ROZ

-         1 pereche piloţi damă tot foşti albi – deci 5 perechi de piloţi de damă ROZ

!!!  Slavă lui Krishna şi fabricantului indian, bluza din India a fost salvată – este încă şi la fel de ROŞIE !!!

Concluzia unu:

Dacă ajungeţi vreodată în India, grijă mare la piloţi.

Concluzia doi:

După o zi decorată cu spleen şi alte nihilisme, n-ai cum să nu apreciezi delicata ironie a  sorţii – see the pink side, dear bright side!

Concluzia trei: to be born by readers.

Somn uşor, vise plăcute, pureci roz să vă sărute.

Sursa imaginii: http://butchyandsnickers.blogspot.com