Culmea precauţiei: să mori de la pilulele anticoncepţionale

Acum câteva zile mă plângeam de vânzătoarele care excelează în zel, făcându-ţi nesfârşite recomandări pentru alte produse pe care ar trebui să le cumperi.

Am inclus şi farmacistele Helpnet în categoria asta, pentru că mă sâcâiau (cel mai des) cu hepato – protectoarele lor.

Îmi retrag afirmaţia şi-mi fac mea culpa, farmacistele au voie să-şi sâcâie clienţii cu oricâte recomandări, pentru că:

1. E vorba totuşi de sănătate, treaba aia mai bună ca toate.
2. E posibil ca din recomandările lor să sară un iepure ca ăsta:

Vineri mă opresc la Helpnet pentru contraceptive. Dau ziua bună, spun ce vreau şi farmacista reacţionează prompt: Luaţi şi un hepato-protector lângă pilule? Eu la fel de promptă şi tăioasă – Nu, mulţumesc. (Nota bene: ce nu ştia domnişoara şi n-am considerat necesar s-o informez e că mie nu prea-mi lipseşte Liv52 din casă, pentru că am avut probleme cu ficatul, fumez ca o vită, deci mi-e literalmente indispensabil.) Se uită în ochii mei cu nemărginit dispreţ (jur că mă ura în momentul ăla – şi pe bună dreptate) şi zice bolduit: ar trebui să luaţi, pe termen lung, efectele adverse sunt extrem de grave. Conversaţia a mai inclus pe alde mulţumesc şi la revedere, apoi pe uşă mi-e drumul. Fac câţiva paşi, scot prospectul şi încep să inventariez contraindicaţiile.

Ştiţi filmele americane în care eroul ajunge acasă după o zi execrabilă şi găseşte lipit pe uşă afişul cu EVICTION NOTICE (avertisment de evacuare)? Eh, afişul ăla tot e mereu filmat de foarte aproape pentru ca cel care se uită la film să empatizeze cu eroul şi să compileze ceva de tipul: fcuk, o să dorm pe stradă!

Astfel de proporţii căpătaseră cuvintele alea mici mici de pe prospect conjugate cu vorbele farmacistei pe termen lung, efectele sunt extrem de grave şi cu o simptomatică pe care, în naivitatea mea, o catalogasem inofensivă. Plus faptul că ultima oară când citisem prospectul, văzusem că fumatul e interzis în timpul administrării pilulelor, însă neavând suficiente informaţii, mi-am zis: ete, nah, ce treabă are una cu alta?!

Hai să las suspansul pentru filmele americane şi să vă redau cu exactitate atenţionările:

Dacă apare una din manifestările de mai jos, trebuie să întrerupeţi tratamentul şi să consultaţi medicul dvs:

• dacă a apărut o formă de migrenă pe care nu aţi mai avut-o sau dacă apare mult mai frecvent decât înainte;

• dacă aveţi cefalee puternică sau mult mai frecventă decât de obicei;

• dacă apar tulburări bruşte de văz, auz sau vorbit;

• dacă apar alte simptome de coagulare sanguină sau simptome de inflamaţie a venelor asociate cu formarea de cheaguri (tromboflebite), de exemplu dureri neobişnuite la nivelul membrelor inferioare, inflamarea braţelor şi membrelor inferioare, dureri acute în piept sau greutate în respiraţie, senzaţie de greutate în piept;

La ce m-am gândit citind lucrurile de mai sus – la o duminică în care puţin mi-a lipsit să îmi dau capul de pereţi ca să-l fac praf şi astfel să nu mai simt durerea crâncenă care mă tortura de două zile. Şi la alte zile în care m-am simţit aproape la fel.

Dar mai ales la cât de repede înghiţim o pilulă care se presupune că ne va ajuta, fără a citi ori a memora avertismentele de la “reacţii adverse”.

CE NU SCRIE CLAR ÎN PROSPECT:

ANTICONCEPŢIONALE + ŢIGĂRI = INFARCT / ATAC CEREBRAL

Mai pe larg, rezultatul combinării celor două este accentuarea formării de cheaguri de sânge, prin coagulare, deci creşterea riscului de blocaje în circulaţia sângelui.

Situaţia este foarte gravă în cazul femeilor peste 35 de ani care fumează mai mult de 15 ţigări pe zi, însă aceleaşi riscuri sunt valabile şi pentru fumătoarele mai tinere.

Informaţii detaliate pe tema asta, mai puteţi găsi, aici şi aici.

De reţinut: atenţionările extrase din prospect şi redate mai sus reprezintă doar o parte din reacţiile adverse ale anticoncepţionalelor orale. Printre celelalte se numără tumorile hepatice (la care făcea referire farmacista), care nu sunt nici ele de ignorat.

Credeţi c-am exagerat în titlu? Atunci, citiţi povestea ei (şi nici măcar nu fuma!)

Concluzie: Ieri am luat ultima mea pilulă contraceptivă, pentru că renunţarea la fumat e mai problematică. Urmează vizita la medic. Mă simt foarte vie.

Recomandări: În căutare de informaţii pentru articol, am aflat că există minim două forumuri online unde fumătoarele întreabă despre consecinţele asocierii fumatului cu anticoncepţionalele orale şi minim doi iresponsabili le-au răspuns, citez: fumatul nu are nicio treabă cu AC.

Nu pe net se controlează sănătatea, ci la medic.

Inclusiv articolul de mai sus este unul orientativ şi fără pretenţii. Doar un specialist vă poate spune, după efectuarea investigaţiilor necesare, în ce stare de sănătate sunteţi şi ce măsuri să luaţi.

Sante!

Zoso says: you stink. The crowd shouts: how bad?

Pentru a înţelege cu ce şi de ce se mănâncă articolul de faţă, citiţi pretextul.

Eu l-am citit, l-am comentat la fel de subţire precum argumentaţia autorului şi mi-am zis că-mi văd de treabă. Şi mi-aş fi văzut, dacă n-aş fi “văzut” cum aplaudă mulţimea retorica amatoristică şi nu mi-ar fi stat pe creier psihologia turmei dezlănţuite şi ipocrizia crasă.

Lăsând la o parte improprietatea termenilor – echivalarea îngrijirii corporale cu emanciparea – articolul abundă de prezumţii, ilogisme şi silogisme de bazar.

Despre cine e vorba în propoziţia incriminată: “Articolul asta nu se referă la femeile care au probleme de sănătate (complicaţii după naştere, boli…). Nu se referă la femeile care au constituţia mai mare sau mai mică decât norma general acceptată. Se refera la restul de 80% dintre romance[…]”

Deci 20% dintre românce sunt ok, iar 80% sunt grase, boite ca nişte pupeze şi jegoase. Dar există un mare dar, căci mai spre final, vine completarea: “Mă uit la ardelence şi la nemţoaice. Ardeleanca e îngrijită şi arată bine şi la 3x ani, chiar dacă e măritată şi are doi copii.” Reiterăm deci-ul precedent şi scădem… cât la sută din românce? Nu ştim, numa’ Zoso ştie. Oare ştie şi că atunci când aminteşti procente – inducând astfel impresia de precizie ştiinţifică – trebuie să menţionezi o sursă şi să îi verifici credibilitatea? Hm.

Mai departe: “Pe strada mea locuieşte o familie. Mama cât uşa, bunica de două ori cât uşa. Fiica e cât o jumatate de uşă. Nu sunt grase prin natură, ci pur şi simplu bagă în ele chestii care le fac să arate ca nişte purcele.”

Wow! Aici chiar nu se mai pune problema credibilităţii ori a veridicităţii, suntem convinşi cu toţii că Zoso a studiat istoricul medical al familiei respective şi poate afirma dincolo de orice dubiu că obezitatea lor e cauzată de pura ignoranţă şi lăcomie.

Următoarele în boxa acuzaţilor sunt puştoaicele cu “Unghii neîngrijite, dar lăcuite.” I beg your pardon? Apăi dacă erau lăcuite, cum naiba ai putut observa faptul că erau bleacs? De dragul controversei, astăzi în drum spre casă, am scanat cu atenţie toate sandalele care mi-au păşit în cale. Aproximativ două din zece bucureştence întâlnite prezentau unghii dubioase. Studiul empiric a fost realizat după metoda Zoso – văd ceea ce vreau să văd. Nu se admit contestaţii.

Urcă la bară: Mama eroină. Dacă vă uitaţi la patiseriile de pe lângă fabricile în care lucrează multe femei în jurul orei de ieşire, o să vedeţi femei trecute de 40 de ani care îşi cumpără câte ceva.

Dacă vă uitaţi la patiseriile de pe lângă şantierele patriei unde lucrează mulţi bărbaţi în jurul orei de ieşire (să-mi fie iertată topica aiuristică, nu fac decât să parafrazez), o să vedeţi bărbaţi trecuţi de 40 de ani care îşi cumpără câte ceva. Aşa, şi? Şi nimic. Observam doar. Doar nu din cauza asta e România pe locul trei în Europa la obezitatea feminină şi pe patru la cea masculină, respectiv ce mi-e Vasile, ce mi-e Vasilica.

Mergeţi pe forumurile de mămici, să vedeţi cum spiritul şi sufletul lor e supt de copilul căruia i-au dat naştere şi pe care nu îl poate lăsa nesupravegheat în pătuţ să alerge o jumătate de oră în jurul blocului sau să se suie pe bicicleta medicinală.

De unde rezultă că autorul ştie foarte bine ce înseamnă să te duci 30 de secunde în bucătărie după sticla de lapte şi când te întorci să-l găseşti pe plod cu ochiul vânăt. Ştie şi ce înseamnă sentimentul de vinovăţie, care deşi e oarecum absurd, nu te lasă să pui geană pe geană, că poate, totuşi, puteai să previi / eviţi accidentul dacă erai mai atent/-ă.

Asta e chiar hilară: “Cura de slăbire. Acum vreo 7 ani îmi vine genială idee de a ţine o cură de îngrăşat. Mă îndopam de 5 ori, băgam în mine ca spartul, până când într-o zi mi s-a făcut rău. Nu am câştigat nici un kilogram în plus. S-ar zice că am o oareşce idee despre ce înseamnă să ţii o cură de slăbit.”

Categoric, o oareşce idee are, una absurdă în care a te priva de absolut tot ce e bun (căci asta presupune o cură drastică de slăbire) este echivalent cu a mânca orice şi oricât vrei.

Zoso ne mai zice că: Societatea a inventat nişte norme. Nu îţi convine? Fă ceva pe tema asta!

Serios? Există norme? De Rubens ai auzit? Există nişte mode ale idealului feminin şi mai există şi nişte preferinţe, căci frumuseţea e în ochii privitorului. Există bărbaţi care salivează la vederea rubicondelor, oricât te-ar oripila pe tine treaba asta. Există bărbaţi pentru care cantitatea de parfum utilizată de ea ori lipsa deodorantului ori unghiile neîngrijite sunt la fel de relevante precum teoria quarcurilor. Pentru că sunt asemeni ori se complac în compania unor femei pe care tu le-ai clasat, total nejustificat, drept “românce”.

Te-aş întreba pe tine şi pe cei care s-au extaziat citindu-ţi adevărurile irefutabile: mamele, surorile, iubitele voastre cum sunt? Superbe, nu-i aşa? Printr-o miraculoasă coincidenţă ele fac parte din acel fericit procentaj de 20% – toate, fără excepţie. La fel şi fetele care ţi-au dat fără preget dreptate în comentariile lor.

Pentru că întotdeauna capra vecinului e aia grasă, hidoasă, împuţită. Românii şi româncele sunt întotdeauna ceilalţi, nu noi. Sunt ăia care ne dezgustă, ignoranţi şi farisei, mereu alţii. Noi şi ai noştri, ăi mai apropiaţi, suntem implicit impecabili.

Hai să fim serioşi. Dacă ai arătat ceva prin articolul tău, acel ceva este genul tău preferat, respectiv genul (-rile) detestat (-e), nicidecum că româncele nu se îngrijesc.

Nu sunt o feministă şi scopul acestei replici nu este să demonstrez că femeile din România ar poseda o insesizabilă cochetărie ori o grijă specială vizavi de sănătate, pentru că nici n-aş putea să fac o atare demonstraţie. Scopul e altul şi, cred, evident.

Zici că: Ştiu, e oribil ce spun. Deloc, e perfect adevărat pentru anumite femei, nu pentru “românce”. Dacă-ţi intitulai articolul “Detest femeile care”, eu una făceam o reverenţă virtuală, fiindcă şi eu le detest. Însă sentenţiozitatea ta neargumentată e cu atât mai periculoasă, căci vine din partea unei persoane care e percepută ca lider de opinie în mediul pe care îl frecventează.

Verdicte precum “ceea ce sunteţi voi în interior (nişte proaste plictisitoare)” nu-ţi fac nici cinste şi nici nu te reclamă, ci dimpotrivă. Sau poate genul ăsta de reclamă ţi-l doreşti; situaţie în care îmi cer scuze (da, mie) că nu mi-am ţinut gura.

Ca să fii cool trebuie să fii viu

Articolul este aici.

Cu nesaţ, de Crăciun

 

Zăpada nu strică oraşul cu frumuseţea ei. Ninge de ieri cu fulgi inegali, minusculi, de parcă bătrâna nebună ce-am văzut-o deunăzi bântuind străzile, cu mâinile amândouă în punga de plastic depănând frenetic lână s-ar fi urcat pe acoperişul Bucureştilor şi toarce de-acolo, în tihnă acum. Ori poate oraşul nu vrea zăpada s-o oprească pe sprâncenele lui împreunate la mijloc a-ncrâncenare. Îşi linge fulgii de pe buze şi plescăie ca şi cum n-a fost nimic. Ninsoarea se topeşte pe nesimţite în măruntaiele lui fierbinţi ca un Crăciun digerat pe fugă cu un antispastic după, să ducă fierea. Ca un Crăciun numit sărbătoare, fost vânzări, bani, salarii, cadou, portofel gol, muncă, salarii, facturi, cizme noi, bomboane de pom de… Crăciun?   

Lui homo sapiens sapiens i-a rămas din Crăciun doar un brad luminat. Ce te faci însă, căci instalaţia electrică nu produce combustibil pentru bucurie. Ce magie e asta de se stinge în a doua zi a Naşterii Domnului, atunci când se reaprind firmele luminoase la shopping center? Crăciunul civilizat a fost jupuit treptat de magie, până ce din el a rămas lucioasă numai poza de 15 lei cu moşul îmbrobodit în barba de poliester. Adevărul minciunii bucuriei mai bate doar în piepturile puilor de om care încă mai cred. Atât. Noi, restul, suntem nişte impersonatori cu măşti zâmbitoare atârnate de urechi.

Piei, Grinch urât, mi-aţi spune, ştiu.

În ajun la biserică o duzină de oameni, cler şi păcătoşi număraţi la un loc. O duzină de suflete se pregătesc de sărbătoare, în timp ce-o uriaşă uzină de trupuri face duş, tot de sărbătoare, c-aşa e tradiţia, să întâmpini Crăciunul curat. Şi biserica? Am repudiat-o ca pe o javră nerecunoscătoare care a muşcat cu nesaţ mâna ce-o hrănea. Preoţii sunt nişte farisei îmbuibaţi de norodul prostit cu Biblia. Hei, tu, ăla de încă te mai ploconeşti în faţa icoanelor, ăla care-şi lasă banii de pită la cutia milei, Dumnezeu nu vrea să ţii post, eşti prost? Ce-are Dumnezeu cu stomacul tău? Hai, frate, să bem ceva, doar e Crăciunul. Patriarhul i-un împărat autoproclamat şi biserica e un fond de investiţii care şi-a pus ca logo crucea. Huo! Noi suntem ultimii integri ai lumii asteia cu spiritul putred. Ha! Ha?

Nu, nu sunt eu moralistul, sunt doar povestitorul acestui Crăciun aleatoriu marcat în calendarul personal al individului urban în aceeaşi zi cu Naşterea Domnului. De aceea n-o să întreb, nici n-am să răspund cu Pruncul ce-aţi făcut, pe el unde l-aţi aşezat, ce hram i-aţi pus. Aţi bănui că încerc să vă altoiesc libertatea.

Avem o valoare! Să tacă scepticii, comentatorii, agitatorii să tacă. Avem o valoare atâta de mare, încât acoperă bătăi de clopot, raţiune, tot. Nesaţul este Dumnezeul Nostru Metropolitan. Pentru el facem 358 de mătănii pe an în faţa angajatorului, pentru şapte zile de nesaţ. Şapte livre de carne ne datorăm. N-avem regrete, regretele sunt pentru proşti, pentru cei mici şi slabi. Noi pentru ce muncim, pentru ce trăim?! Chiar aşa, noi pentru ce trăim, aş întreba.

Mulţumesc străinului care mi-a amintit sărbătoarea în suflet. Străinul cel care vroia să asculte colinde româneşti, iar mie mi-era ruşine. Ruşine de tradiţie, tradiţia ruşinii. Am început să cânt pentru el şi-am terminat cântând pentru mine. În dimineaţa de Crăciun m-am trezit tânjind după tradiţie. Doream copiii să mă colinde. Ultimi vestitori ai sărbătorii în oraşul nesaţului, neştiutori şi nevoiaşi purtători ai seminţei bucuriei, să umple betonul rece cu glasurile lor. Dar, ca într-o nepoveste de iarnă, copiii nu mai vin. I-a lecuit interfonul ce suna a pustie şi bătrânii cu merele lor stafidite. I-am lecuit noi, ăştia mari, de Crăciun.

Crăciunul nu strică oraşul cu frumuseţea lui. A plecat ieri cu lacrimi inegale, minuscule, de parcă bătrâna nebună ce-am văzut-o deunăzi bântuind străzile, cu mâinile amândouă în punga de plastic aruncând frenetic cuvinte sunt eu pe acoperişul Bucureştilor şi depăn de-acolo, în tihnă acum.

 

Pledoarie din stradă (prejudecăţi de ucis)

Aş fi vrut să scriu altceva azi, însă cuvintele mi se opresc în gât…
Le inspir ca să le cern prin suflet, dar nu e loc pentru ele. De vreo două săptămâni acolo s-au cuibărit Ilie, Bogdan, Marius, Costel, Gilbert, băieţii de la subsol.
Între ei şi mine, cea care am fost, între ei şi mine, cea care voi fi, sunt doar durere şi ciulini. Un deşert locuit de ciudă, revoltă şi alter ego-uri ale mele, cu mâinile legate fedeleş şi ochii goi.
Am deschis o uşă grea, ce stătuse ferecată un timp, un timp în care s-au scurs peste ea fel şi fel de lichide, de la licori până la lacrimi oxidându-i încheieturile. Acum n-o pot închide şi, conform teoriei uşilor deschise, nici nu voi reuşi până nu-i trece timpul. Teoria asta zice că sunt lucruri, locuri ori oameni pe care simţurile noastre le străpung, desfiinţându-le. Trec prin, peste şi pe sub ele, dematerializând, concentrându-se către orice altceva dimprejur, orice altceva decât acele lucruri, locuri, oameni anume. Circumstanţele concură, obstrucţionându-ne accesul, însă sunt momente în care şi tu şi circumstanţele vă aliniaţi în faţa aceleiaşi uşi, precum soldaţii la porţile unei cetăţi de asediat, lovind cu berbecul până ce uşa cedează şi vezi.
Mi-e greu să cred că nu vi s-a întâmplat niciodată să revedeţi un coleg de şcoală ori un prieten de care nu v-aţi amintit ani de-a rândul, uitaserăţi în fapt că există, şi apoi în viitorul imediat să-l tot reîntâlniţi, poate chiar să-l căutaţi voit. Sau într-o seară, butonând telecomanda, n-aţi dat de câteva ori în şir peste acelaşi actor sau peste aceeaşi temă de discuţii la x show-uri TV.
La asta se rezumă teoria uşilor deschise, la ceva/cineva care ţi-a fost absent şi care are nevoie de nimic altceva decât o privire, o atingere de-a ta pentru a se descoperi iar şi iar.
Nu pot să-i judec, să-i condamn, să le închid dosarul şi să-i uit pe aceşti copii. Pentru mine sunt copii chiar dacă au douăzeci şi trei sau treizeci şi unu de ani. Sunt copii pentru că cei cărora li se leagă copilăria la gură prea devreme şi-o dezleagă singuri când vor, indiferent de anii trecuţi peste ei. Ca într-o lege imuabilă a firii. Cum să se maturizeze dacă n-au fost copii? Cum să fi ales o cale justă când s-au născut din injusteţe? Din “greşeală”. Copiii abandonului. Copii crescuţi din firimiturile aruncate de Stat pentru masa săracilor. Copii educaţi de pseudopărinţi, care cel mai probabil şi cel mai adesea i-au privit cu tot atâta dragoste cu care se uită mecanicul la motorul defect. Copii al căror “leagăn” se opreşte fix la optsprezece ani, când li se spune “eşti major, mult succes, la revedere!”
Poftim? Păi dacă mie mama îmi oprea leagănul şi mă trimitea în lume fix la optsprezece ani, ajungeam fix la naiba. Mi-au trebuit fix încă zece să pricep oarecum ce-i lumea asta, ce să fac cu ea şi în ea. O să ziceţi că-s cam târzie. Ei şi? Precoce sau întârziaţi, îi plasăm pe toţi în aceeaşi categorie. Nu se poate. Nu se poate pentru că nu sunt nici oi, nici sticle de bere. Sunt in-di-vizi. Cresc şi se maturizează în propriul şi unicul ritm. Să-i declarăm majori legal e OK, să-i considerăm maturi mental e o utopie. Utopia dezastrului lor.
Hai să ne jucăm de-a resursele umane. Eşti şef de magazin şi trebuie să angajezi o vânzătoare. Ai de ales între câteva candidate “normale” şi o “căministă” care greu leagă două cuvinte. Evident că n-o s-o alegi pe cea din urmă şi zău, nu te condamn. Şi eu aş face la fel. De ce să mă leg la cap dacă nu mă doare? Deci, cine-i de vină? Statul, futu-i. Statul, care nu-şi asumă decât jumătate din responsabilitatea educării şi integrării acestor copii. Dacă acelor companii care angajează căminişti sau recidivişti li s-ar da un stimulent precum reducerea impozitelor, cine credeţi c-ar câştiga? Banul, dragilor. El e campionul mai mereu. Şi pe lângă el, un copil căruia i s-ar deschide un viitor de “om normal” şi nu strada, aşa cum se întâmplă acum.
Aud, aud cum strigă piţigăiat un deştept din spate: “Păi de ce n-a învăţat să lege două cuvinte, n-am lăsat-o eu?”
N-a învăţat pentru că nu a ştiut cum, când şi mai ales de ce, iar de la un moment dat nici n-a mai vrut.
N-a învăţat fiindcă pseudo-părintele-Stat nu a stat niciodată să-i explice ce-i ăla predicat nominal sau cum să conceapă o propoziţie inteligibilă
N-a învăţat pentru că lângă ea n-a fost (în cele mai multe situaţii, nu generalizez) nici o voce care s-o mângâie, nici o mână care să-i şteargă lacrimile provocate de colegii uniţi în inconştienţă, care i-au strigat la şcoală în cor: “ proasta, proasta, proasta!” ( O să spuneţi probabil că acest exemplu este o exagerare. Eu vă spun că este copiat în întregime după comportamentul pe care fiul meu şi colegii lui îl au faţă de o colegă a cărei singură vină este culoarea pielii.)
Încă mai credeţi că ea avea şanse egale cu celelalte candidate? Hai să introducem un alt factor pe care deloc întâmplător o să-l numesc Domnul Argintiu. Domnul Argintiu e un căminist care o ştie pe fata noastră, a trăit mulţi ani alături de ea, aşa se face că sunt destul de apropiaţi. Când ea îi povesteşte eşecurile în a-şi găsi un loc de muncă, el îi repetă iar şi iar să renunţe. Să i se alăture lui şi prietenilor lui, căci n-are rost să se chinuie, n-o vor accepta niciodată. Îi tot oferă punga lui. Ea îl refuză până într-o zi când descoperă că aurolacul amorţeşte oboseala paşilor în van, împrăştie dezamăgirea uşilor închise şi face decorul străzii murdare dezirabil unei societăţi care o respinge, o respinge, o respinge de când se ştie pe lume. În plus, mai e şi Domnul Argintiu care îi vorbeşte, o alină, o acceptă, o place, o numeşte de-a lui.
Cum naiba să faci o alegere înţeleaptă în condiţiile astea? Cum naiba poate spune vocea piţigăiată din spate că a avut şanse egale? Dă-mi voie, drag moralist legat la ochi, să te trimit doar cinci minute la naiba. Poate dacă îl cunoşti pe naiba, o să vii înapoi cu o altă perspectivă asupra acestor copii. Poate o să-ţi dai seama ca e ABSURD să crezi că un copil crescut de o instituţie, fără grija şi dragostea părinţilor, într-un cămin în care se leagă doar de cei asemeni lui, cei destinaţi aceluiaşi drum către stradă şi aproape niciodată altuia, are şanse egale cu majoritatea.
Aş vrea să-mi explicaţi voi, cei care susţineţi “omnipotenţa şanselor egale”, cum Doamne iartă-mă să aleagă munca şi cinstea un copil care învaţă întâi poezia pentru cerşit şi practica de şparlit?! Spuneţi-mi acum că acel copil de patru ani pe care l-am văzut la metrou întrebându-şi mama când vor pleca acasă şi căruia i s-a răspuns “după ce facem un milion” AR FI TREBUIT SĂ DISCEARNĂ ŞI SĂ ALEAGĂ MUNCA ŞI CINSTEA. Spuneţi-mi că a avut şanse egale, puteţi?
Cei pe care-i vedeţi pe stradă la cerşit sau poate în magazine la furat sunt adeseori precis acel copil. Unul şi acelaşi copil, captiv în trupul unor adulţi handicapaţi social. Dezmeticiţi-vă.
NIMENI NU ALEGE STRADA. STRADA ÎL ALEGE PE EL/EA PENTRU CĂ TOŢI CEILALŢI ÎI RESPING.