Când cauţi un job şi găseşti o dragoste, explicaţiile ar putea fi următoarele:
1. Destinul joacă leapşa cu tine, iar la sfârşitul jocului vei fi:
a) îndrăgostit
b) îndrăgostit şi concediat
c) într-un spital de veseli, îndrăgostit şi concediat
2. Nu căutai, de fapt, un job, ci comoara din insulă, însă exuberanţa te-a zăpăcit şi ai nimerit în alt film.
3. Nu există nicio explicaţie logică, fiindcă viaţă nu-i logică, ci imprevizibilă şi surprinzătoare.
4. Cupidon are nevoie de un arc nou, pentru că cel automat puşcă demenţial pe unde şi pe cine apucă.
O să vă scutesc de partea cu suspansul şi-o să vă spun că varianta câştigătoare e cea dintâi cu punctul c şi că jocul se-ntâmplă în producţia nemţească Barfuss, mai pe limba noastră, desculţ. Ce-mi inspiră mie cuvântul ăsta, desculţ … copilăria cu toate minunăţiile ei, candoare, joacă, nebunie şi pe toate o să le regăsiţi în film, plus o coloană sonoră de salvat în folderul My music. Poftiţi şi două cireşe, să nu ziceţi că vând gogoşi:
Nu mai zic prea multe, căci io-s dintre ăia care detestă să li se facă arşice misterul unui film sau al unei cărţi bune cu detalii – aş putea să te urăsc o săptămână întreagă, dacă îmi faci treaba asta.
Deci, una bucată de film la care nu ştii când vei da din plâns în râs şi viceversa, numa’ bun de luminat weekend-ul tomnatic.
Enjoy!
P.S. Citii pe IMBD la comentarii că ar fi un sirop americănesc făcut de nemţi. Părerea mea este individu’ care-o debitat o asemenea inepţie s-o uitat la film în paralel cu vreun meci din liga campionilor, fiindcă Barfuss e anything but an American syrup branded by Hollywood, deşi scenariul e acolo a fost scris.
E un vis nebunesc după care te trezeşti ameţit şi bucuros că (încă) eşti viu.
Şi uite cum zapam într-o duminică seara, să vedem dacă e ceva de tocat timpul la tembeliziune, dăm peste un promo la HBO pentru un serial al cărui episod pilot tocmai urma să fie difuzat.
United States of Tara, sitcom realizat după o idee a magnificului Steven Spielberg (pe bune, e fenomenal individul) şi un scenariu by Diablo Cody (“mama” lui Juno), pune reflectoarele pe viaţa unei femei – interpretată de Toni Collette - care nu are absolut nimic special, în afară de faptul că ea e mai multe. Tara e Alice, Tara e T., Tara e Buck şi câteodată mai e şi doar Tara.
Anyways, cum naiba să redau atmosfera unui sitcom, când io mi-s una şi Tara e so many?!
Pot numa’ să vi-l recomand şi vedeţi voi dacă v-o plăcea.
Alte chestii misteaux din existenţa Tarei: Marshal, fiul homosexual care face pipilică în pat, dar îi bate la cultura generală pe toţi ai lui luaţi la grămadă; Max, soţul ireal de calm, trebuie să reziste eroic avansurilor alterurilor [mare noroc că Buck e cuminte], căci i s-a interzis să facă treburi ruşinoase cu iele.
Enjoy!
P.S. Treabă de marketing dăştept: de fiecare dată când intri pe website ‘ul serialului, te întâmpină o altă Tară, cu meniul personalizat în funcţie de disfuncţie.
Tu, o fiinţă cu picioare de maxim un metru, trebuie să încaleci muntele de nimic inexpugnabil căruia uzual i se spune “moartea celui drag”. Apoi îţi vei muta frumuşel şi al doilea picior de cealaltă parte a vieţii tale şi îţi vei continua drumul. Cum naiba faci treaba asta, dată fiind premisa: Nu poţi percepe, implicit nu poţi concepe, muntele ăsta nenorocit. Deci, cum îl încaleci?
De-a rostogolul nu se poate urca, iar dacă ai coborî în felul ăsta, ai ajunge la capăt făcută arşice. Dar dacă ai avea câteva puncte de sprijin? Să zicem zece scrisori de la omul pierdut în muntele dat naibii. Scrisori concepute pentru ca tu să ajungi întreagă de cealaltă parte a confruntării cu moartea.
Hillary Swank este cea care o interpretează pe Holly, destinatara misivelor expediate de dincolo de dincolo de către soţul ei, Gerry (Gerald Butler), în P.S.: I love you. Nu vă neliniştiţi, nu există nimic paranormal, nici mistic, în sistemul de comunicare dintre cei doi; scrisorile parvin pe căi cât se poate de ortodoxe.
N-am idee cum apreciază criticii capacitatea unui actor de a face credibil un personaj, însă în viziunea mea cheia sunt emoţiile. Dacă actorul e capabil să îl transpună pe cel care vizionează filmul / piesa în pielea personajului, astfel încât să resimtă emoţiile acestuia din urmă e jackpot.
Până aseară, Hilary Swank îmi plăcea şi basta; avea aşa un ceva aparte care atrăgea. Astăzi e în panteonul actorilor “mei”, fiindcă în P.S. I love you a arătat o forţă a interpretării cum puţini colegi ai săi de breaslă deţin, mai precis doar numele uriaşe ale cinematografiei.
Dacă la Pay it forward am plâns la sfârşit chiar şi la reluări, deşi – doh! – ştiam deja finalul,
Paranteză: Da, dom’le, dau apă la şoareci de-i înec. Împuşcaţi-mă.
Empatia mea are proporţii pantagruelice. Ce să fac?!
la P.S. I love you m-am smiorcăit zdravăn cam din zece în zece minute. Diferenţa fiind că la primul m-a impresionat ideea în sine (marile realizări cer sacrificii umane), în timp ce la al doilea mi-a controlat glandele lacrimale personajul Holly. E fără dubiu tipul de film condus de un singur actor.
Pentru a fi corectă cu acordarea meritelor şi penalizărilor, plecăciuni scenaristului, căci există în film câteva replici geniale şi o bulină roşie, tot lui, pentru personajul William, un nenea introdus forţat în scenă care se vrea un posibil înlocuitor al lui Gerry şi care nu aduce nimic relevant, nici picant în poveste. Ba dimpotrivă, o face să semene vag cu clasica romance, în care prinţul are invariabil în culise o variantă rezonabilă a sa, pregătită să preia flacăra nemuritoare a iubirii. Penibil. Din fericire acel “vag” din “să semene vag”, salvează filmul de patetism.
Controversă: Filmul e ecranizarea romanului omonim al irlandezei Cecilia Ahern. Gurile rele spun că povestea e un plagiat ordinar al filmului japonez “The Letter”, apărut în 1997.
În legătură cu asta, eu zic: Acum doi ani am început să scriu o poveste despre un bătrân vraci care trăieşte cuc în vârf de munte. Într-o zi cu soare primeşte vizita câtorva tineri care trăiau într-un sat învecinat. Oamenii veniseră să-i ceară ajutorul în următoarea problemă: femeile năşteau doar băieţi de câţiva ani buni. Aici s-a terminat povestea. De ce? Pentru că într-o zi am citit pe un site despre un film (Children of men) care exploata fix aceeaşi idee de bază – ce am face într-o lume în care specia pare condamnată la extincţie?
Noah, cam asta-i cronicuţa de week-end. Poftă bună la floricele şi, fetele, nu uitaţi de şerveţele!
Un trip e o reverie pe care-o capeţi de la cineva ori, în caz de forţă majoră, ţi-o fabrici singur, că doar de-aia porţi pe umeri zi şi noapte treaba aia care se numeşte cap.
Cum se fabrică un trip? Te lungeşti pe masă, linoleum sau ce ai tu la îndemână, închizi ochii şi îţi imaginezi un ceva sau un cineva, sau pe-amândouă, care are capacitatea de a-ţi alunga din minte toate gândurile mundane şi murdare care nu-ţi dau pace. Poate să fie un cal alb cu stea în frunte, poate să fie mama scuturând covoarele, poate să fie Hawai cu umbreluţe colorate şi mulatre nude, poate să fie un tort cu frişcă şi căpşuni, ca să n-o lungesc excesiv va fi exact ce vrei tu să fie, pentru că e trip-ul tău personal şi nu poate să-ţi f@*ă nimeni filmul.
Eu, de exemplu, am un trip cu o câmpie cu iarbă verde crud, înaltă cât un om – cel mai tare m-am apropiat de trip-ul ăsta în copilărie, când tataie, Dumnezeu să-l ierte, ne-a lăsat pe mine şi pe vară-mea să dormim în bătătură, că nu ştiu ce boacănă monumentală făcusem, iar noi ne-am găsit drept culcuş plantaţia de tomate, în care ne-am lungit pe două preşuri ţesute la război ş-am încercat în zadar să punem geană pe geană pentru câteva zeci de minute, în timp ce flota aeriană de tânţari şi alte zburătoare înfometate ataca frontal. Deci, stau tolănită în lanul de iarbă şi urmăresc norii cum se fugăresc bezmetici pe cer… şi e linişte, linişte perfectă.
Cristina are un trip cu trei urşi polari şi
Îl are mai ales atunci când heroina ia în stăpânire mansarda şi evacuează forţat fiecare jigodie care s-a aciuat acolo.
Cristina nu-şi cunoaşte părinţii. A fost crescută de o mătuşă de la care-a fugit de puţină vreme, pentru că femeia e acum în spital, iar ea a rămăsese doar cu sor-sa vitregă şi cu unchiul căruia i se scurgeau prea des ochii pe sânii ei. Acum stă cu Glonţ, iubitul care are grijă ca fata lui să nu ducă vreodată dorul ierbii, aşa cum mi se-ntâmplă mie uneori – nota bene, iarba mea şi a Cristinei seamănă doar fonetic. Un NU definitiv şi irevocabil drogurilor.
În general, exceptând tripul cu urşii care face toţi banii, viaţa Cristinei e la fel de plină ca seringa folosită de lângă salteaua pe care ea şi Glonţ îşi consumă bateriile. Oare ce s-ar întâmpla, dacă mama ei, a de i-a dat viaţă, ar veni pentru un week-end la Bucureşti? Că doar n-a pus piciorul aici de vreo douăzeci de ani, de când a plecat să-şi caute filmul ideal în Spania, sora ei zace grav bolnavă într-o unitate sanitară oarecare, iar pe Cristina nici n-ar recunoaşte-o, dacă s-ar întâlni întâmplător…
Eh, asta n-aveţi decât să vedeţi în Week-end cu mama, deoarece eu nu strivesc corola de minuni a filmului românesc. Ca să nu ziceţi că exagerez, argumentez cu spusele unui clasic în viaţă:
- Zău, ai noştri cineaşti nu mai ştiu să facă filme proaste?
‘Nainte să închid Cuvântul, subliniez o coloană sonoră cum rar mi-a fost dat s-aud într-un film românesc (iar trebuie să citez clasicul anonim: Când te uiţi la filmul ăsta, ţi-l poţi imagina pe producător aruncând cu miile de euro împrejur: asta pentru piesa de generic, asta pentru scena cu urşii, asta pentru rătăcirea prin pădure…) şi mă înclin către echipa de producţie, mai ales către regizorul Stere Gulea şi actorii: Adela Popescu – Cristina, Medeea Marinescu – mama, Ion Sabdaru – unchiul, Andi Vasluianu – Johnny, Gheorghe Dinică – bunicul. Pe Tudor Aaron Istodor alias Glonţ o să-l rog să mă ierte de astă dată, a fost realmente eclipsat de Adela.
P.S. După ce termin cu bloguiala, îl mai văd o dată, mi-am făcut poftă. )
Săptămâna trecută am descoperit o staţie foarte interesantă pe autostrada informaţiei. Se numeşte Pangea Day, ca în “Ziua Pangeei”, continentul originar şi unic al Terrei din care ne tragem toţi.
Pangea Day este o iniţiativă a cineastei Jehane Noujaim, demarată cu cei $100000 primiţi ca bonificaţie la câştigarea Premiului TED şi cu o dorinţă de a schimba lumea.
Pangea Day urmăreşte ca prin puterea filmului să reunească simbolic şi spiritual o lume fragmentată de graniţe, rasism şi războaie.
Ce se întâmplă mai precis de Ziua Pangeei? Concomitent, în mai multe oraşe de pe glob (era să scriu blog ), pe ecrane uriaşe sunt difuzate filme de scurt metraj realizate în diferite ţări ale lumii, abordând teme universale. Dacă vreţi o comparaţie, e o noapte a devoratorilor de publicitate fără publicitate şi cu muuult sens. :)
Primele evenimente Pangea Day au avut loc în mai 2008 în Londra, Cairo, Rio de Janeiro, Los Angeles, Kigali şi Mumbai.
Eu m-am lipit sufleteşte de două dintre filmele prezentate. Primul (J’Attendrai Le Suivant), văzut pe Filmic acum ceva vreme, m-a impresionat cum puţine pelicule au avut puterea s-o facă, prin modul original şi onest în care „vorbeşte” despre dragoste, iar al doilea (Elevator Music) vizează pericolul de a ne ucide bunul simţ elementar dând prea multă atenţie micilor frustrări ale zilei.
Ambele filme şi multe altele sunt disponibile pe situl Pangea Day.
Dacă îți place să fii tachinat, o să-ți placă pe “câmpia care arde”. Personajele, aproape toate, gravitează în jurul unui schelet carbonizat de rulotă ce le veghează nesomnul. În rulota neagră au murit doi oameni. Au murit în timp ce făceau dragoste.
Un titlu mai bun nu s-ar fi putut găsi, căci The Burning Plain este o istorie despre mistuire. Despre câteva suflete ce se frâng, fiecare, între două nevoi, amândouă umane, amândouă indispensabile: ce trebuie să-ți dai ție însuți pentru a nu-ți trăda existența şi ce trebuie să le dai celorlalți, fără a le înşela aşteptările. O alegere care, subiectiv abordată, n-are nimic de-a face nici cu morala, nici cu dreptatea. Are de-a face cu foamea – la figurat, iar cu foamea nu se negociază, se devorează şi apoi se digeră. Dacă poți.
Pe câmpia arzândă se întretaie firele unei rețele de poveşti ce prezintă independent şi diferit fațetele poveştii matcă: Al cui suflet îl vei vinde în schimbul propriei fericiri?
Sursa foto: www.cinemarx.ro
Charlize Theron e un motiv în plus să câştigi două ore cu filmul. Cred că domnişoara (femeia asta pare să se fi blocat – dpv fizic – la stagiul de nimfetă) “ochi de căprioară” are un talent aparte de a transmite, mai ales non-verbal, modul în care durerea se instalează uneori atât de confortabil în noi (vezi şi în Sweet November), încât ne transformă în tâmpe marionete ale unui trecut de care, oricât de departe am fugi, nu putem scăpa. Sau putem…?
Scenariul aparține lui Guillermo Arriaga, scriitor şi regizor de sorginte sud-americană (Mexic), premiat pentru 21 Grams, Babel etc, artist de care eu m-am lipit indisolubil şi citind “Dulcele miros al morții”, o nuvelă cu amor fierbinte şi final asemenea.
Intenționam să pun trailerul aici, dar m-am răzgândit. Cred că e mult mai interesant şi mai satisfăcător să descoperiți singuri verigile care înlănțuie personajele.
Pentru cei care l-au văzut /îl vor vedea, am o rugăciune. Explicați-mi, vă rog, şi mie, ca unui mic profan în decodarea metaforelor ce mă aflu, ce semnifică gestul pe care-l face personajul interpretat de Charlize pe stânca de lângă restaurant, atunci când îşi desenează pe pulpă cu bucata aceea de pământ. Mulțam cu anticipațiune.
Dacă m-ar întreba cineva ce filme îmi plac, aş răspunde stupid: filmele bune. Nu sunt o cinefilă şcolită, singurul film de cursă lungă pe care l-am văzut vreodată, în sensul că am făcut un efort susținut să-l absorb cu cele mai adânci detalii a fost unul franțuzesc, Frumoasa scandalagioaică. A durat vreo 5 ore, dacă nu mă minte procesorul, dar după vreo 4 m-a trimis lin şi iremediabil la culcare.
Sunt o devoratoare de filme, asta însemnând că, de la începutul anului şi până peste vreo juma’ de ceas, am văzut aproximativ vreo sută bună de filme. Asta pare foarte tare, pateticul adevăr e că, pentru a scrie articolul ăsta, a trebuit să-l întreb pe ElCareMăSuportăZilnic: baby, cum se numea filmul ăla despre care am zis io că mi-a dat topul peste cap, respectiv e pe locul I? Şi nu numai că le uit numele, le uit de tot şi dacă nu-mi dă cineva câteva detalii despre ce este vorba în propoziție – alb nesfârşit! (Asta pățesc cei cărora nu le place ciocolata. Deci ciocolata este bună, mâncați ciocolată!)
De curând am înțeles şi ce naiba înțeleg eu printr-un “film bun” şi am reuşit performanța asta vizionând Incendiary, peliculă care m-a lăsat la fel de mută ca şi Nunta mută a lui Mălăele sau Restul e tăcere de Nae Caranfil despre care mă extaziam acum câteva luni.
Aşadar, în accepțiune brightiană, un film bun are atmosferă – pfii, am clarificat situația de-am făcut-o praf şi pulbere. :) Atmosferă înseamnă că actorii, coloana sonoră, lumina (avem noi o glumiță în trib, preluată de la nea’ ăla bătrân şi frichi care prezenta filmele pe TVR, Tocilescu – „urmăriți lumina, urmăriți lumina…”), decorurile şi celelalte chestii şi oameni invizibili care fac un film întreg, vorbesc aceeaşi limbă. Şi o vorbesc atât de fluent şi de limpede, încât tu, muritorul de rând, care te holbezi prostit şi țeapăn, chiar o pricepi, deşi n-ai mai auzit-o vreodată.
Asta are Incendiary, atmosferă. O are pe Michelle Williams (pariez un Oscar pentru doamna aceasta cândva în viitor),
o ingenuă promiscuă care te face s-o urăşti şi s-o iubeşti succesiv, are povestea banală a unui adulter şi pe cea de fundal a unui om care trăieşte cu iluzia că îşi poate trăi viața şi sfârseşte prin a fi trăit de către ea, are laitmotivul locului în care timpul îngheață şi nimic nu mai are substanță, exceptând clipa, are durerea ucigător de reală a victimei terorismului, lucrul ăla absurd pe care nu-l simți niciodată venind şi căruia nu i te poți împotrivi decât continuând să mergi – dacă mai poți, are poezie (foarte greu de transcris cu succes într-un film, fără a cădea în sirop) şi aş face bine să mă opresc înainte să omor corola de minuni a incendiarului. Şi toate ăstea într-un pumn, zic aşa: Nu eşti viu ca să fii fericit, eşti viu ca să lupți. Deci, luptă.
Vă las cu trailerul, iar în cazul în care vedeți filmul, vă aştept cu feedback şi să-mi ziceți mie nebrightie dacă v-am indus cumva în oroare.
Sursa imaginii: www.askmen.com
P.S. Dacă nu v-a atins nicăieri prezentarea incendiarului, găsiți o alternativă pe blogul nou-nouț al lui Realdo, care are în meniu astăzi Into the wild by Sean Penn.
