Aseară am pus prima oară piciorul la Clubul Ţăranului şi a fost cu noroc şi rost.
Am avut bucuria să cunosc un scriitor lângă care nu-mi permit să ataşez niciun adjectiv, de teama de a cocheta cu ridicolul ori, dimpotrivă, cu sublimul pe care nu doreşte a şi-l apropria.
Nu caut urâtul oamenilor, dar nu mă pot reţine de la a-l sesiza pentru că el transpare prin veşminte, privire, postură, prin toate acele nimicuri semnificative care scapă controlului conştient şi elaborat.
Nu am găsit urâtul lui Mircea Cărtărescu. Am găsit, în schimb, ceva neaşteptat – emoţii vizibile, sinceritate naivă şi o modestie pe care n-am crezut-o posibilă.
Am plecat la drum fără prejudecăţi şi fără aşteptări. Am citit destul de puţin din ceea ce a scris, iar Travesti-ul nu l-am putut suporta decât vreo treizeci de pagini; mă tot pierdeam pe drum – ce Dumnezeului zice povestea asta, că nu pricep o iotă. Poate Travesti a fost prea mult pentru mine, poate nu e pentru mine. Orbitor mi-a plăcut, dar încă nu am reuşit să-l termin.
Sala forfotindă pe care mi-o imaginasem era pe jumătate goală, învelită într-o rumoare discretă. Semiîntuneric, lumânări aprinse şi oameni de toate vârstele, bătând darabana nerăbdători în mesele de lemn. Chiar în dreptul nostru, la capătul culoarului care desparte cele două şiruri de mese, cineva e intervievat. Zăbovesc asupra scenei, căci e singurul lucru care iese în evidenţă în momentele acelea. O, sfântă inocenţă, e chiar el! Numai că nu e, e un om oarecare, c-o tunsoare banală (adio plete), cu un tricou dungat în portocaliu şi cu o atitudine rezervată – exact atât cât să nu degaje nepăsare.
Mircea Cărtărescu nu e ce mi-am imaginat, clar. Nu e nici mai mult, nici mai puţin – e el însuşi cu atâta naturaleţe, încât mă face foarte curioasă.
[Sigur că articolul acesta pare deja laudativ, de aceea vreau să re/aduc în atenţia celor care-l citesc câteva aspecte. Mircea Cărtărescu nu se numără nici pe departe printre scriitorii mei favoriţi. În rândul al doilea, nu am niciun interes să îl sacralizez, întrucât niciunul dintre noi nu ar beneficia din asta, dat fiind dublul anonimat al sursei. Scriitura de faţă priveşte mai ales omul Cărtărescu.]
La imediat o zi după cele întâmplate, încă mă întreb cum poate cineva să citească peste un ceas şi jumătate fără să bea măcar o gură de apă, în condiţiile în care ea, apa îmbietoare, e chiar acolo, în faţa sa, la îndemână. Am reuşit şi să-mi răspund, de puţină vreme – cu antrenament, altfel ar fi foarte dificil.
Scriitorul acesta, citit şi apreciat în nu ştiu câte ţări, premiat şi iar premiat, omul care ar putea fi astă seară în cel puţin alte zece locuri făcând oricare dintre zece alte lucruri mult mai puţin solicitante, s-a antrenat ca să, citez, distreze o sută şi ceva de necunoscuţi.
Despre povestirea ascultată, Drumul Foamei, n-am să menţionez decât că stomacul meu începe să vocifereze a revoltă, doar când îmi amintesc prin ce-a trecut bietul personaj înainte să apuce să pună gura pe nişte ciuperci neidentificate, fierte şi “goale”.
Lectura ia sfârşit şi ascultătorii sunt pe cale de-a deveni ascultaţi la rândul lor. Nu se înghesuie nimeni, până ce, previzibil, cineva îndrăzneşte. Şi încep întrebările, stângace, elaborate, declarative, absurde, unele prea intime, zic eu.
Mircea Cărtărescu vorbeşte cu drag despre Ovid Crohmălniceanu, despre căldura şi generozitatea acestuia şi modul în care i-a influenţat pe el şi pe congenerii săi, despre cărţile de pe noptiera sa, despre Norman Manea şi alţi scriitori, unii contemporani, valoroşi ale căror merite nu au fost/nu sunt recunoscute, despre nedreptatea făcută “piramidei lui Keops” a lui Manolescu de criticii contemporani…
Eu nu sunt un scorţos…
Vorbeşte mult şi îşi alege cuvintele cu grijă. E emoţionat şi îşi freacă obrazul drept cu latul palmei. Nu vrea ca lucrurile pe care le spune şi cele spuse despre el să fie interpretate eronat. A scos din Jurnal părţile care ar putea răni pe cineva. Respinge elogiile şi crede că “mare scriitor” e o sintagmă potrivită mai debrabă lui Thomas Pynchon, decât sieşi.
Nu sunt aici ca să vă cutremur, nici să vă provoc apocalipse personale, sunt aici ca să vă distrez.
Nu a mai scris poezie de la treizeci de ani, căci crede că nu se potrivea vârstei sale şi are de gând să sfârşească şi cu proza înainte de-a ajunge să-şi dorească misiunea de profet, pe care scriitorii notorii par a şi-o asuma în finalul carierei. Întrebat de ce scrie, răspunde puţin iritat că cel mai bine a închis o astfel de întrebare Samuel Beckett: uite-aşa!
Îi e lehamite, ca şi nouă, de negativismul care se manifestă nu doar în lumea literară şi de superficialitatea agendei moderne care trimite în umbră adevăratele probleme ale umanităţii. În literatură însă, zice scriitorul, superficialitatea nu e mereu condamnabilă, căci poate fi la fel de complexă ca profunzimea. Crede că un scriitor care citeşte doar literatură se înconjoară cu un zid fără ieşire.
În discurs apar nume şi concepte de care n-am auzit vreodată şi realizez ce muritor mic şi copleşit sunt: de i s-ar revărsa cultura peste noi în sală, probabil mulţi am muri înecaţi. Există, bineînţeles, şi o parte luminoasă: am fost acolo pentru confruntarea cu o altă realitate. Notă mie: trebuie să pun mâna să citesc, altminteri scrisul va fi pentru mine la fel de de magic ca nişte nişte ciuperci neidentificate, fierte şi “goale”.
Ne-a mulţumit pentru prezenţă, iar eu n-am avut ocazia să-i spun…
Vă mulţumesc, domnule Mircea Cărtărescu, că nu m-aţi cutremurat, îmi voi permite să păstrez curcubeul pe care l-aţi lăsat în sufletul meu.
P.S. Pelin pentru fanii internauţi care încă mai speră: nu va avea niciodată un blog.
), pe ecrane uriaşe sunt difuzate filme de scurt metraj realizate în diferite ţări ale lumii, abordând teme universale. Dacă vreţi o comparaţie, e o noapte a devoratorilor de publicitate fără publicitate şi cu muuult sens. :)
