Când am dat ochii prima oară cu afişele îndoliate ale campaniei, parcă mi-a chiuretat cineva sufletul fără anestezie. Da, aceasta este cealaltă faţă a democraţiei: capitalişti care vând bilete sub frontispiciul revoluţiei din ’89 şi al anilor grei ce-au urmat. Businessmen care joacă barbut cu dezamăgirile unei naţii pentru câteva zeci de mii de euro. Halal să le fie!
Comunicatul de presă disponibil online zice, printre altele:
Campania se adreseaza tuturor romanilor si reprezinta de fapt, in ciuda sloganului aparent “resemnat”, un puternic si inedit indemn la solidaritate, la ratiune, la curaj si la o noua atitudine. VreauBilet ofera astfel celor carora le pasa si doresc sa se implice oportunitatea de a-si exprima liber si necenzurat parerile, de a se opune sau aplauda, de a critica sau, dimpotriva a lauda, mai exact de a pune punctul pe i.
Hai să fim serioşi, campania nu se adresează românului oarecare, ci exclusiv celor ce fie n-au cunoscut, fie au refuzat – din comoditate – partea luminoasă a democraţiei, cea care oferă demnitate, libertate şi egalitatea şanselor. E o campanie destinată întocmai victimelor resemnării, deşi încearcă propagandistic, prin sintagme bombastice şi retorică de prost gust (liber şi necenzurat?!?), să pretindă contrariul.
Acel român care consideră că revoluţia şi cei douăzeci de ani ce-au urmat au fost irosiţi, nu vrea îndemnuri (pe care oricum nu le oferiţi!), ci vrea să fie mângâiat pe creştet, vrea compătimire, adică exact ceea ce oferă campania “degeaba”. Nu are curaj şi nici atitudine, are doar logoreea plângăcioasă care-i acoperă lipsa implicării active şi responsabile, practicată după acelaşi model promovat de iniţiatorul acestei campanii.
Dimineţile în care urc cu scara rulantă de la Romană către suprafaţă, urc către cealaltă Românie. În urmă cu un an sau mai mult, atunci când au apărut indicatoarele galbene pe scări, mi-am zis wow, ce chestie tare, pe stânga mergi, pe dreapta aştepţi, ca în ţările civilizate. Peste câteva luni, nu se schimbase nimic. M-am consolat singură cu obişnuitul aşa e în România. Însă mă înşelasem; a durat mai mult decât estimasem eu naiv, dar bucureştenii şi-au făcut temele. Specia cea mai hulită dintre români merge pe stânga şi aşteaptă pe dreapta zilnic, chiar dacă micile tălpi galbene care arătau “cum se face” au devenit istorie o dată cu scările vechi demolate.
Schimbările există, chiar dacă acolo unde ne doare mai tare – în justiţie, în sănătate şi educaţie, lucrurile continuă să stagneze.
Trebuie să fim realişti – nu avem exerciţiul democraţiei, încă ne e frică şi ruşine să ne strigăm durerile în piaţa mare a oraşului (dacă vom fi ridicoli şi atât, cui îi pasă de noi?). Spectrul nomenclaturistului comunist încă ne bântuie. Încă ne ascultăm părinţii atunci când ne spun: “vezi-ţi, mamă, de treaba ta, taci din gură, să nu rămâi fără servici.” Patruzeci şi doi de ani de ani de îndobitocire şi de restricţii, nu se pot spăla cu douăzeci de libertate.
M-am săturat de cinici şi de discursurile lor pline de vorbe goale şi goale de fapte. Le cunosc prea bine mentalitatea, pentru că am împărtăşit-o ani de-a rândul şi încă mai izbucneşte uneori din mine incapacitatea de a mă ridica dincolo de nivelul demagogiei inutile.
Cinicii României sunt nimic altceva decât inadaptaţii democraţiei. Nu construiesc nimic, nu fac decât să hrănească cu lozinci anti-orice sindromul victimei (post)comunismului, abuzate la nesfârşit de politicianul corupt.
Nu. Nu politicienii ne conduc, noi ne conducem, iar aceasta este esenţa democraţiei. Doar de noi depinde ca 1989 să rămână o victorie şi va rămâne pe măsură ce vom învăţa că nu există altcineva responsabil de binele nostru decât noi înşine. SUA practică democraţia de sute de ani şi, totuşi, politicienii americani din Camera Reprezentanţilor au votat doi ani la rând Legea Cheeseburger-ului care interzice consumatorilor de junk – food obezi să dea în judecată companiile producătoare de boli ambalate. Cum aşa?! Uite aşa: pentru că peste tot în lume există politicieni corupţi, peste tot există manipulare, lăcomie şi nedreptate.
Nu. Nu suntem nişte copii cu dizabilităţi ai mamei Terra şi nu de mângâieri pe creştet avem nevoie. Avem nevoie să fim responsabili.
Da. Acesta este un manifest, adresat în primul rând mie însămi, apoi celor care au uitat ori n-au ştiut vreodată că în urmă cu douăzeci de ani până şi Albena era o fată morgana, că părinţii noştri au făcut copii pe raţie, la fel cum au mâncat pe raţie. Că până şi umorul era un lux occidental, inaccesibil altundeva decât în spatele uşilor închise ale casei ori altfel decât cenzurat .
Anul trecut am trimis prima oară o scrisoare unui politician. N-am obţinut decât un răspuns de complezenţă. Anul acesta am scris pentru a doua oară şi am avansat la treapta răspunsului oficial pe care voi avea grijă să-l transform într-un instrument de discreditare la timpul potrivit, dacă va fi nevoie. Nu ştiu ce voi schimba, dar cu siguranţă nu voi mai fi o momâie care îi aşteptă pe americani sau pe UE să scape turma.
Voi persevera în dorinţa de a trăi în cealaltă Românie, la fel cum ei perseverează în mişelie.
Am învăţat să învăţ de la cei care au exerciţiul libertăţii şi nu o să emigrez din faţa responsabilităţii, aşa cum îmi propuneam în urmă cu câteva luni. Simona, o nemţoaică pe care-am cunoscut-o în vară la Sighişoara, mi-a dat o palmă pe care n-am s-o uit curând:
Voi sunteţi generaţia critică. Aveţi răbdare cu Romania.
