Pace verde

Crezi în viaţa după colectare?

MaiMultVerde & Co. au lansat o nouă campanie de protejare a mediului – Viaţa după Colectare.

Demersul are obiectivul de a determina autorităţile să implementeze, respectiv dezvolte infrastructura necesară colectării selective a deşeurilor, pentru că aşa cum spune sloganul: deşeurile nu sunt gunoaie.

Poţi susţine campania afişând pe blogul tău unul dintre bannere sau, dacă eşti omul faptelor, poţi semna petiţia şi/sau descărca modelul de scrisoare recomandat de iniţiatori pentru mobilizarea primarului din localitatea ta.

Copacii (cum care?! cei după care te vei tupila vara asta de căldură) îţi multumesc anticipat.

Aici sunt detaliile vieţii după colectare şi acesta e clipul de promovare:

Maitreyi iubea un copac, iar Albă ca… Zăpada?!

Dacă nu crezi că dai suficienți bani statului, dă-i şi ăia 2% din impozitul pe venit. Doi lei de la unul, şapte de la altul, se face de-o excursie în America de Sud pe banii contribuabilului. Sau ai putea să-i dai Deltei şi munților… tot e mai bine decât Boc-celarilor , hm?

Gadgetul care va salva planeta, by Nea Gigi Reciclatoru’

Prezenta însemnare era destinată a blama ignoranța românului pe care l-a durut fix la prima stație de Ora Pământului. Alors, m-am răzgândit. În fond şi la urma urmei, românul trăieşte zilnic de bună voie în purgatoriu şi tot nu găseşte de cuviință să ridice un deget, de ce, becu’ lui, s-ar strofoca pentru o treabă insignifiantă ca Terra?!

Există totuşi indivizi ca Nea Gigi Reciclatoru’, care, în ciuda educației cel mai probabil absente ori schiloade, au întrevăzut rațiunile economice ale respectului față de mama natură şi drept urmare au pus mintea la contribuție şi osul la treabă. Aşa a apărut Gadgetul care va salva planeta:

Divaisul din poză serveşte la transportul bunurilor reciclabile, colectate din containerele lângă care este parcat, către reciclatorul propriu-zis .
Nea Gigi Reciclatoru’ 1 – Gazde 0. (eu zic să nu vă puneți speranțe în retur, Nea Gigi e déjà în avantaj)

Şşştt… Nu mişcă nimeni – se stinge lumina! Puteţi să vă uitaţi la meci şi pe întuneric…

…pentru că sâmbătă 28 martie între 20:30 şi 21:30 naţiunile unite neoficial sărbătoresc Ora Pământului. Toate becurile stinse!
Dacă eşti un El, ăsta e momentul ideal să aprinzi o lumânare lângă doza de bere şi castronelul cu alune şi să-i spui Ei:
Vezi? Să nu mai aud că n-am pic de romantism! Am o lumânare întreagă!
Dacă eşti o ea, nu uita că ăsta NU ESTE momentul să te epilezi cu lama!
Dacă eşti minor, ăsta ESTE momentul sa-i disperi pe ai tăi şi să fii TU părintele.
Cum aprinde unul o lumină, PAC – STINGEREA!
Aminteşte-ţi că NU au ce să comenteze şi profită din plin!
Enjoy!

P.S. Pentru efectele Ora Pământului 2008 dă o raită la Ecomagazin
Pentru efecte pe termen îndelungat, stinge lumina mai des! S-ar putea să ai surprize plăcute.

MaiMultVerde şi-au zis, mai mult verde au făcut! :)

Întru fluidizarea opiniilor scepticilor care susţin că preocupările pentru mediu sunt “mofturi” sau orice alte “……………” desemnând activităţi nu tocmai pozitive ori productive…

Întru încântarea celor care ştiau sau cel puţin sperau că cei de mai sus se înşeală…

Întru propria satisfacţie de a fi pus umărul la un lucru bun….

Am plăcerea să vă fac legătura cu raportul anual 2008 al MaiMultVerde.
Cei care n-au vreme de răsfoit pot accesa direct pagina 6 unde sunt disponibile în câteva cifre rezultatele concrete obţinute de maiverzi anul trecut.

CLICK AICI PENTRU RAPORT

Felicitări tuturor celor implicaţi şi
La Şi Mai Mult verde!

Invitat special din Italia….. Juniperus Chinensis!

 

Cine-o zice ca nu-s frumos, înseamnă că-i invidios!

Mă numesc Juniperus Chinensis – voi puteţi să-mi spuneţi Ienupăr – şi am crescut în Italia. Am venit să petrec Crăciunul în România, fiindcă am auzit că de sărbători aici se poartă ursul şi capra cu alai de tobe şi cântec de fluier şi am vrut să văd şi eu, cu conurile-mi împrumutate de la hypermarket – io-s prea mic să am conuri, dar o să fac peste ani unele mici şi albastre.

Când o veni anu’ nou, mă mut la Dunăre; mereu am visat să prind rădăcini undeva lângă o apă curgătoare.

Vă mai scriu de acolo. La mulţi ani! Ciao!

Luaţi-mi orice, dar bradul de Crăciun nu!

Să scriu un text bun. Cursiv şi simplu, amuzant pe alocuri, incisiv unde trebuie. Ton tolerant pentru contrabalans, încheiere dinamică, cu elemente ponderat persuasive. Ei na, n-am gândit nici aşa departe, nici atât de detaliat ori asertiv. Planurile care nu se pot exprima într-o propoziţie simplă îmi dau mâncărimi. Dar ideea de bază, aţi prins-o, nu? Nu? Să vă determin să călătoriţi prin undernet până aici lângă mine, să staţi lângă mine, să vedeţi ce văd eu… să vedeţi ce? Oamenii văd, aud, cred exclusiv ceea ce vor să vadă, audă et ceterae. În unele dintre situaţii, sigur mai multe decât conştientizăm, percepem chestii care nu există decât în sinapsele noastre. Dar despre asta, data aviatoare.
N-am agreat niciodată oamenii care ţineau cu tot dinadinsul să mă convingă de oarece. Aveam senzaţia că vor să-mi pună zăbală liberului arbitru, că îl vor strunit. Că au interes şi chiar dacă acela era (şi) interesul meu, tot nu-mi convenea. Perorez excesiv.
Pe de altă parte, mi-am dat seama că atunci când vorbesc despre mediu, aer curat, pădure, vorbesc despre un iubit şi totodată despre un necunoscut pentru unii.
Nu ca unii, eu am avut şansa de a mă naşte şi din pântecul munţilor. Ani de zile fiecare dimineaţă a început lângă copacii înalţi şi frumoşi, iar seara a venit cu foşnetul lor blând şi familiar. Veri de-a rândul am brăzdat pădurile Tâmpei, i-am ronţăit frunzele acrişoare de măcriş, i-am rupt viorelele să le duc mamei şi i-am cartografiat potecile. Toamna făceam saltele din frunzişul căzut în care mă bălăceam ca-n mare şi căutam jir la rădăcinilor copacilor – nu râdeţi, porcii nu-s aşa proşti cum arată, jiru-i tare bun. De iarnă nici nu mai zic, că prea-mi sângeră nostalgia ninsorii. Eram o mică sălbăticiune a pădurii şi dacă cineva mi-ar fi zis atunci că m-aşteaptă o încălzire globală, m-aş fi uitat la cineva ca la oricare alt adult mare şi prost care nu-şi vede de treaba lui.
Deci cum să vin eu acum să vă rog să-mi iubiţi iubitul? Nu pot, vin dar să vă istorisesc o mică bucurie.
Azi dimineaţă am avut grozava oportunitate ca, în conserva în care mă deplasam către job, să pot privi peste umărul unei scrumbii şi privirea-mi să nimerească tocmai un articol interesant din ziarul pe care doamna scrumbie îl citea. Un articol despre brazi. Brazi adevăraţi, tepoşi şi parfumaţi, nu despre una dintre urâciunile alea din HDPE sau LDPE sau pe care eu ş-ai mei ne-am hotărât s-o luăm acasă de Crăciun, pentru ca în felul ăsta un brad adevărat să rămană la el acasă în pământ. Dar există un dar aici, un dar din ziar, mai precis există doi dari. Unul e acela ce precede o veste bună, iar al doilea este darul cel mai dar şi vine de la două ONGuri, EcoAssist şi Terra Ecologică, oengeuri care oferă contra cost brazi la ghiveci ăstora ce tânjesc ca mine: luaţi-mi orice, dar bradul de Crăciun nu! Brazi pe care ăştia ca mine îi vor îngriji ca (pe nişte) frumoase sălbăticiuni ce se află, iar după sărbători îi vor reda pământului undeva la margine de Bucureşti.
Pe această cale doresc să mulţumesc doamnei scrumbii de la metrou pentru preageneroasa amabilitate de a fi fost suficient de scundă încât să-mi permită flagrantul citit ilicit şi implicit accesul la delicioasa felie de bucurie. Şi pentru că-s la capitolul Mulţumiri, cu drag transmit un snop artizanal fiecăruia dintre aceia care – ştiu eu de la statistici – trec uneori mai des ca mine prin partea luminoasă.
Plecăciuni, să ne citim cu bine.

Campanie electorală Frasin Corcoduş

Am plecat dis-de-dimineaţă, oarecum impropriu spus, căci erau deja trecute orele opt, către ultima fază/zi a Marii Plantări, orchestrate de MaiMulteVerde & co. M-am bucurat să văd feţe voluntare noi şi am sperat că nu sunt unele care şi ele s-au bucurat că mă văd pe mine. Eu am mai fost acolo, sper că ele nu. Ar fi bine să fim mulţi, căci vorba imnului.

După o învârtire haotică şi lungă în preajma centurii Bucureştiului, am poposit în pădurea Bartoneasa, care când e, când nu-i, din cauză de capitalistă nevoie de hârtie pe care să printăm mailurile, din cauză de vreau casa Mea, a mea, din numeroase cauze juste sau nu, cine sunt eu să zic. Debarcaţi într-un cort mic şi alb în care ardea mic şi roşu o instalaţie de încălzit voluntari, am înfulecat repede sanvişuri şi-o cafea şi-am pus mâna la lopată.

Brrr! Viforul ne pusese gând rău. Auzisem că ziua de luni fusese una “dificilă”, dar nu ne aşteptam ca taman în ziua în care ne-au dat şi nouă voie şeful şi patronii pe la care lucrăm să facem ceva pentru sufleţelul nostru şi pentru colţul ăsta gri de ţărână – prognoza meteo să se adeverească în aşa hal. Toamna găunoasă şi rece nu voia cu nici un preţ să-i înverzim câmpurile. Dar noi ne-am luat locurile de start la capăt de rând, şaizeci de viteji pe douăzeci de rânduri gata să fie transformate în pepinieră.

Patru rânduri de frasin, un rând de corcoduş. Săpaţi o groapă dreptunghiulară, pe dimensiunile cazmalei (numai partea de metal, nu toată lungimea cazmalei) şi introduceţi hotărât copăcelul – întotdeauna cu verdele în sus. Astea-s instrucţiunile de la Ionuţ (pe care-l ştim şi din Deltă) şi de la Ştefan, voluntarii şefi de azi. Se mai dau ultimele indicaţii prin megafon, ne este prezentat “omul verde” (nenea pădurarul care supraveghează desfăşurarea tehnică a acţiunii) ne îmbrăcăm tricourile cu Marea Plantare şi-i dăm bătaie.

Dacă cumva cunoaşteţi vreun oficiu pentru protecţia consumatorului de soare, lăsaţi-ne şi nouă, vă rugăm, datele de contact. Soarele trebuia să fie acolo, cu noi, să rânjească la noi, să ajute la fotosinteza proaspeţilor săi pui..eţi. În loc de asta, Măria Sa gânditu-sa că avem nevoie şi noi şi puii, de muultă apă, monoton, continuu şi democratic turnată pe reprezentanţii regnului vegetal şi animal acolo de faţă.

E drept că n-a plouat vreo douăzeci de minute, cât să începem treaba cu avânt şi să ne obişnuim cu jobul de plantatori juniori. Echipele erau formate din câte trei inşi: unul care curăţa terenul şi pregătea locul pentru plantare; unul care efectua forajul cu cazmaua din dotare; şi ultimul, cu puieţii la purtător, care punea copăcelul în groapă şi-l învelea cu pământ să crească mare şi frumos.

Eram pe trei sferturi gata cu primul rând, să tot fi plantat vreo treizeci de viitori frasini falnici că se abătu urgia. Ca de obicei MaiMultVerde înseamnă şi MaiBinePregătit şi în doi timpi şi trei mişcări am căpătat fiecare câte o pelerină ca să luptăm netulburaţi cu intemperiile şi să ne facem treaba. Însă oricât de bine pregătiţi ar fi fost, prietenii de la MaiMultVerde n-au luat în calcul că ne trebuiau şenile, din cauză de lut pe picioare lipitor, întinat şi decis să ne urmeze cu fiecare pas.

Mă uitam la o fetişcană ce se lupta cu o cazma pe rândul de lângă, era urcată pe vreo zece centimetri de noroi, pasămite teneşii pe care-i purta îi dădeau o senzaţie de disconfort şi se hotărâse să acumuleze altitudine cu orice chip. Mă gândeam la o povestire sf pe care-am citit-o acum vreun an şi din care eu am rămas cu trei cuvinte mari şi luuuungi: marş necontenit în ploaie – prepoziţiile nu se numără.

Mă uitam la mine şi mă simţeam acolo, udă şi murdară până sub unghii, dar întreagă, prezentă, fiind. Avem nevoie de noroiul ăsta cum avea el de puietul care abia îşi iţea capul de sub el. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată un copil de copac. Eu mi-l imaginam ca pe-un arbore în miniatură, cu un trup firav şi câteva frunzuliţe în vânt. Dar în găleţile noastre erau doar câteva beţe diforme cu rădăcini. Ca nişte promisiuni nefondate, ca nişte seminţe de culoare incertă la care te uiţi confuz, nu ştii dacă şi ce-o să iasă din ele ori cum o să se cheme şi ca să afli, de vrei să afli nu-ţi rămâne decât să le îngropi şi să-ţi aminteşti să le ploi. Regulat.

Aşa, şi? (Aţi zice). Care-i diferenţa? Ce contează un hectar de pădure în plus sau în minus. Indivizii de la asociaţia asta oricum mai mult cheltuie bani şi gestul lor e ineficient. Păi să mobilizezi zeci de oameni cu transport, mâncare, unelte, tricouri, pelerine… asta costă cu mult mai mult decât puieţii ăştia din care poate, POATE, într-o zi o să răsară un colţ de pădure verde şi curată.

Nu. Nu asta-i ideea. Dacă pe vremea lui Ceauşescu făceam practică obligatorie (cică muncă patriotică), strângeam castane, frunze de dud, depănuşam porumb şi căram mii de lădiţe cu piersici (pentru export, între noi fie vorba), făcând toate chestiile astea în cea mai mare scârbă fiindcă aşa trebuia, văd azi puştani de liceu, aşa cum sunt, loviţi la melodie de perioada de tranziţie care s-a lăsat cu “copii atomici”, emo şi internauţi neadaptaţi care vin din proprie iniţiativă să facă un lucru simplu şi atât de necesar azi, la început de mileniu trei, când se dă o luptă surdă între a fi şi a nu fi, între respirabil şi irespirabil, între oraşe în care poţi trăi şi oraşe în care te sufoci încet în noxe, praf, apă cu clor (da’ mănânci bine la Mac, îţi iei ţoale de la mol şi trăieşti fericit până te îmbolnăveşti de vreo boală încă nedescoperită). Toată chestia asta nu-i făcută să dea profit, să fie eficientă, ci are un singur şi SIGUR scop: să educe, să promoveze atitudini. Constant.

Cugetând la toate astea, cu ploaia-n spate şi cu al treilea rând terminat pe jumătate, primim semnalul megafonic să mergem la masă. Drumul de cinzeci – şaizeci de paşi până la cortul de la liziera pădurii în devenire e un adevărat chin, în care te opreşti din trei în trei metri să-ţi cureţi ghetele de noroi. Noroiul în care cresc deja câteva mii de mici copaci, un balon mic de oxigen pe “centura verde” ce va să fie a Capitalei.

Când eşti ud pân’ la izmene, nu-ţi arde nici de pulpe fripte, nici de schimbat impresii. Vrei numai să te evapori şi la propriu şi la figurat. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cauciucurile fără lanţuri, îţi iei pământul sub tălpi şi porneşti prin ploaia mocănească către locul oarecare în care microbuzul s-a oprit ca să nu se-mpotmolească. Ha! De parcă ar mai fi vreun loc până la şosea în care ţărâna să mai fie altcumva decât mlaştină. Cică să suie femeile în spate şi bărbaţii să împingă. E nedrept, zău. Bărbaţii sunt şi ei oameni, tot uzi şi ei, tot chirciţi de vântul care şfichiuie rafalele de ploaie. Ce să ne mai lungim cu filosofia, parafrazând un gânditor celebru, cu filosofia nu usuci măcar o ţoală, cam într-o oră de la acestea eram bine mersi la căldurică. Mai turnaţi încă vreo juma’ de ceas, sforăiam duios între pereţii cutiei de chibrit în care ne dormim segmentele nedefinite de veac.

De ţinut minte. Ce i-a spus Ştefan unui cineva care l-a sunat pe când ploaia era în toi şi voluntarii în toiul negării.

Păi ce să facem? Bine. E bine când şaizeci de oameni nu vor să renunţe.

Sursă imagine: www.maimultverde.ro

Au consemnat pentru dumneavoastră, pentru prima dată la unison în scripturi, Brightie şi Realdo.

Vrei o ţară curată?

Nu ştiu alţii câtă ipocrizie posedă, da’ eu când mă gândesc la mine lamentându-mă despre România cu deştu’  în nu se spune unde, îmi vine să-mi trag un footinthemouth, acicătelea o talpă în bot, să nu mă văd.

Asta a fost partea de mea culpa, să trecem în partea luminoasă; bine că am lăsat profesia de bocitoare în plan secund, ocazional obscur şi, vorba lu’ Stephen King, bine că n-am omorât pe nimeni. J

Azi am dat o raită la www.petitii.ro , unde am găsit o Românie supraîncărcată cu intenţii nobile (plus spamul de rigoare) şi ne-cu-nos-cu-te de cei fără de care n-au nici o şansă de materializare, respectiv marele public.

Ce paradox, să ai puterea de a schimba lucrurile doar cu o semnătură,  

 

 

lucrurile care te bâzâienerveazădeprimădisperă de când ai simţit pe propria-ţi piele – într-un mod nu tocmai plăcut –  că eşti român şi să stai cu degetu’  în nu se spune unde, explicând filosofic sau argotic – în funcţie de posibilităţi – oricui are timp să te asculte că trăieşti într-o ţară de cocoa şi nu pricepi de ce miroase aşa urât ( ?!?!?)…

 

Acestea fiind spuse, dacă vrei o ţară curată şi ai degete libere :P dă un autograf pe pagina dedicată.