Aşa arată o interacţiune cu un funcţionar al fostei PTTR pe sticlă:
Idealizată, romanţată, numai zâmbet şi sirop de mure, respectând reţeta de succes a publicităţii care de curând a depăşit ultima frontieră a bunului simţ şi preaslăveşte diamantele din şampoane, particulele de argint din antiperspirante şi pietrele preţioase din detergent – asta trebuia să fie un articol separat intitulat exhaustiv despre flatulenţele insuportabile ale publicităţii româneşti, care sper că va şi lua biţii în piept, o dată ce voi găsi timpul necesar şi potrivit pentru el.
Revenind la PTTR, îmi iau permisiunea de a ignora schimbările de formă precum cea a titulaturii instituţiei şi de-a aprofunda către ghişee şi murăturile blazate din spatele lor, se cuvine să dau acestei babe comuniste ce-i al babei comuniste.
Un sâmbure de adevăr există, totuşi, în spoturile care vor să ne arate faţa foarte bine ascunsă a PTTR, primul indiciu al existenţei sale fiind cozile omniprezente ce rezistă chiar şi spoielii publicitare, lăsându-ne impresia unui loc, oh, atât de familiar. A doua jumătate a sâmburelui aparţine domeniul evidenţei prostiei omeneşti şi se concretizează prin francheţea soră cu ridicolul pe care crainicul nevăzut o verbalizează:
[…] În ultimii 150 ani s-au schimbat multe lucruri şi multe se vor mai schimba, ceva însă rămâne la fel [...]
Vai, dar pentru ce modestia, când sute de poştăriţe deversând autosuficienţă şi silă inepuizabilă vă suprapopulează oficiile?! Ah, dânsele nu dau bine pe sticlă… mă scuzaţi.
Mă scuzaţi pentru orele pierdute la poştă în scopul unui ritm agreabil şi relaxant de muncă al angajaţilor dumneavoastră, mă scuzaţi pentru pauzele prelungite şi pentru aşteptarea cuminte în faţa uşii încuiate din şi peste timp. Mă scuzaţi pentru sistemul inflexibil şi ineficient în care lucraţi de 150 de ani.
Şi pentru că sunt la secţiunea scuze, vă rog să mă iertaţi şi pentru apologia adusă bătrânilor care pleacă adeseori fruntea şi îşi înghit în sec amăreala în faţa caţelor de după tejghelele murdare, care, judecând după vocalize, par a fi fost şcolite la conservator; caţe a căror uniformă aparent include şi o pereche de cojones în mod obişnuit rezervată celeilalte perechi de cromozomi.
Să mă scuz şi pentru reclamaţia la care mi-aţi răspuns după 45 de zile? Cred că m-am săturat să mă scuz, aşa că vă foarte româneşte dau naibii, pentru că escaladarea absurdului o fi o ocupaţie PTTR, dar nu se află printre preocupările mele.
Alors, aşa arată aievea o interacţiune cu angajaţii PTTR:
Intru la PTTR să trimit nişte bani. Înhaţ un formular, apoi scanez bine ghişeele şi pupitrele poate, poate dau de un pix. Niet. Mă adresez unei “doamne” funcţionare nefuncţională care îşi sprijină oasele pe marginea unui monitor. După ce salut, o rog să mă ajute cu un pix. Nu mă priveşte, căci sunt doar una dintre ceilalţi tâmpiţi care îi deranjează siesta, dar îmi latră un nu, căci cuvintele sunt scumpe. Nu mă descurajez eu aşa repede, mă mut două ghişee mai încolo la colega ei, care – surpriză – îmi rezervase fix aceeaşi atitudine şi acelaşi răspuns monosilabic.
Înghit în sec şi mă învârt altcumva de un pix, apoi mă aşez la rând şi, în timp ce aştept, observ cu ochi de broască mioapă un suport plin cu pixuri în spatele celei de-a doua deranjate. Adică, pe lângă faptul că îţi cer completare de formulare fără să-ţi dea linguriţă, mai au şi pixuri de vânzare, dar nu vor să le vândă. Cool. Very Cool.
Noah, termin tărăşenia şi plec cu sila contagioasă a poştăriţelor la purtător, cu nu-ul ăla lătrat la pătrat înfipt zdravăn într-o oarecare zonă cerebrală sensibilioasă şi perorând să le fac o reclamaţie, să nu le fac… Le-am făcut, aşa, din pură curiozitate, să văz ce naiba pot să debiteze ca răspuns:
Et voila:
Din paragraful evidenţiat rezultă următoarele:
a) petenta e chioară ca noaptea
b) petenta e proastă ca noaptea
c) petenta e naivă ca noaptea
Pentru că niciuna dintre variante nu acoperă marja rezonabilă de posibilităţi, am găsit de cuviinţă să răspund la rându-mi acestei obrăznicii, astfel:
Buna ziua,
Raspunsul dumneavoastra este absolut absurd, la fel cum absolut absurd ar fi fost din partea mea sa reclam o stare de fapt fictiva.
Nu numai ca nu exista NICIUN PIX “DISPUS VIZIBIL”, dar am fost nepoliticos refuzata cand am solicitat ajutorul angajatilor dumneavoastra.
Prin urmare, singura solutie este sa fac tot posibilul sa nu mai apelez la serviciile dumneavoastra, ceea ce cu siguranta nu va va afecta intrucat exista mii de romani al caror obraz s-a ingrosat in urma interactiunii cu functionarii Postei Romane si care vor continua sa tolereze situatii similare.
Cu respect,
Cutăreasca
De sesizat ironia hilară a faptului că numele doamnei care mi-a “soluţionat” peţitia e Capdefier. (Şi conţinut aşijderea!)
No, ce să mai zic, vorba lui King… bine că n-a omorât pe nimeni…
P.S. Ah, mi-am amintit, aceeaşi fază stupefiantă au făcut-o ăia de la Kaufland acum câteva zile. Ca răspuns la filmuleţul făcut de un cumpărător, în care se văd clar două mâţe plimbându-se pe raftul cu carne, ei au comunicat: e imposibil să existe pisici la noi în magazin. Jesus, how stupid do you take us for?!
