cântec absurd de animal marin

cobor în mine ca într-o pivniţă

undeva pâlpâie intermitent o lampă când

lumină când

întuneric

trupul meu e un plic în care am păşit cu picioarele albe

şi unghiile murdare de cerneală

*

se văd urme

mucuri frânte de ţigări priviri pe furiş

un miros puternic de viaţă stătută

poezii scrijelite pe jumătate în lemnul crud

a mai fost cineva aici

*

genele mele sărută pleoapele mele

aici curge liniştea

cântec absurd de animal marin

el scrie

 

el scrie
de sub unghii îi cresc gheare lungi ce mângâie dulce hârtia imaculată
ca pe o femeie neîncepută o aţâţă o descântă
apoi se-mplântă în alb ca-ntr-o sfârşeală

el scrie
între el şi hârtie se încheagă un sânge gros albastru nu se ştie
din cine s-a scurs poate din amândoi

el scrie
pe chipu-i de hârtie curg lacrimi azurii lungi până sub pântece
peste genunchi până sub tălpile fierbinţi trupul său e o hartă
pe ea poţi să cauţi şi să iubeşti deopotrivă cascada miracolelor ori aşternutul în care
Ea a murit chircită înainte ca el să fi

când scrie
tumefacţiile miezului său nu mai pulsează a sfâşiere
răsuflă

Madlenă înflăcărată

Mă simt nostalgică azi, aşa, ca un biscuite pe jumătate înmuiat în ceai, pe jumătate deci moale şi fragil. Mă bucur c-am luat decizia să şterg blogul şi mă bucur că m-aţi oprit (sărut obraji virtuali). Am tendinţa să iau decizii radicale, nebuneşti. De obicei mă opreşte cineva la timp. Probabil dinafară arăt ca un copil care abia ce-a învăţat să-şi stăpânească bine picioarele şi ţâşneşte din senin ca o formulă de zici că are să se facă zob în primul obstacol; de obicei îl opreşte cineva la timp. Am incendiat odată un set întreg de fotografii – ale altcuiva; da, ştiu, sux big time – în tava cuptorului, în baie – ca să nu afum toată casa, simţul practic nu mă părăseşte nici în momente de criză (dealtfel par o tipă destul de normală, nu părem toţi?). Degeaba, se făcuse un fum de credeai că arde apartamentul pe de-a întregul, am fost nevoită să le sting aşa arse pe alocuri cum erau şi să le mut în ghenă; mi-era să nu sune cineva la Urgenţe. Puţeam ca un pompier şi mă simţeam ca unul, stinsesem istoria. O lae, stinsesem nişte hârtie fotografică. Mă umflă râsul când mă uit la mine, the drama queen, de la distanţă, prin timp, şi mă văd tunsă periuţă (era o perioadă a hotărârilor de liman) cu ochii umflaţi de plâns, cu tava fumegândă în faţă, o preoteasă voodoo a anului 1999, jecmănind istoria de probe. Realitatea şi ficţiunea sunt surori gemene, niciodată nu ştii care e una şi care e cealaltă ori care-i cea mai.

Mă strângea blogul ăsta, cu asupra de măsură, mă ocupa. Nu prea ştiu să fac lucrurile aşa, simplu, în pace, în timpul lor – dar încerc să învăţ. În mintea mea defectă trebuie să le fac cumva anume, să fie clare cristal, fără echivoc, fără umbre, la fix, inclusiv blogul. În mintea mea defectă trebuia să-l hrănesc măcar zilnic ca pe-un prunc, să-l învelesc seara la culcare şi să-i spun o poveste frumoasă. Devenise un soi de responsabilitate, una nesuferită, în situaţia în care mi-l propusesem, aşa cum zice Iren, drept momentul meu de linişte. Pauza asta m-a liniştit.

Mă uit la el de la distanţă, aşa cum mă uit la mine incendiatoarea, cu un surâs. N-are decât să mă aştepte, nu mă grăbesc.

Foto: Phil Moore

devenire

A se administra preferabil cu doctoria asta:

passepartout

să te sfâşie trecerea ca şi cum
tu chiar credeai că nimic n-are să se rupă vreodată
în tine în genune în trupul acela de porumbiţă
descompunându-se fetid pe caldarâm
îl ocoleşti şi
pleci mai departe

din vamă în vamă
priveşti în urmă la tine obtuz
ca la o vedenie nu ca într-o oglindă vălurită
nu ca la un rămas bun estompându-se monocolor în zare
nu ca la un prieten
pierdut

ci absurd
ca la un străin fără nume şi rost cu care o vreme ai împărţit
aceeaşi
aceleaşi
acelaşi
fantasmând pentru o clipă poate că el / ea te-ar putea
întregi
opri

îl ocoleşti şi
pleci mai departe
este nimic decât hrană pentru necrofagi
în amurg

denegi senin orice amestec cu suicidul spui
eu nu am păşit aici
niciodată

Pentru asta am lăsat blogul

ce să faci cu o poezie

cum ce să faci

ţi-o tragi peste carne ca pe o piele

atunci când nimeni şi nimic nu te mai poate ascunde

nici măcar un banc bun ori o/un tip/ă bun/ă

ori un whisky vechi tot whisky-ul vechi

eşti excesiv de permeabil toate ăstea intră în tine şi ies la fel

fără să lase vreun semn vreo căldură

când eşti atât de străin de tine încât

ai senzaţia că plouă neîncetat dintotdeauna

că soarele e o utopie un mit urban ce rahat

inventat ca să nu te mai simţi ud până în suflet

o tragi pe tine

şi ieşi în stradă despuiat doar cu poezia pe tine

îţi permiţi să fii arlechinul de serviciu

pentru că nu te vede nimeni

sub poezie

lumea aşa cum o ştii

e dincolo

P.S. Restul sunt minciuni albe, dar ascuţite. Am nevoie să scriu. Altfel decât am făcut-o până acum aici. Mai bine, mai mult şi mai des, toate la un loc.

Cu bine

De vreo săptămână mă bate gândul să şterg blogul, azi am decis că n-are rost să mai amân. Consumă timp preţios.

Nu l-am şters fără nicio explicaţie, pentru că ştiu că cel puţin trei, patru oameni se vor fi întrebat în acea situaţie: ce naiba se întâmplă?

Prin urmare, blogul partea luminoasă mai are de existat o săptămână, cât să-şi ia bun rămas de la oamenii frumoşi care poposesc aici.

Acesta nu este un articol prin care vă invit pe la Ploieşti să mă rugaţi să mă rămân.

Pentru cei care cred asta, mesajul este: regret că n-am putut lăsa o impresie mai bună.

Cu bine!

Bibliodor

Dor de bibliotecă, copil de bibliotecă… această madlenă e despre amândouă.

Mereu m-am simţit străină de lume, habar n-am de ce. Poate că unii dintre noi sunt decupaţi aiurea de mama natură şi, indiferent de circumstanţe, le e greu să-şi găsească locul şi rostul acolo unde li se spune sau îşi spun că s-ar afla. Poate că, pur şi simplu, nu au un loc, iar rostul lor e să bântuie la nesfârşit. Poate că lumea e străină de ea însăşi şi poate că singurătatea – solitudinea – e singura instanţă în care suntem întregi.

De curând am realizat că aş fi compromisă, dacă cineva m-ar obliga să socializez zilnic. M-am nevoit – moral – să fac asta pentru o vreme şi, o dată curse câteva săptămâni, simţeam că asist la funeraliile timpului şi spaţiului personal; mă simţeam prizonieră. Am dat-o naibii de moralitate şi mi-am văzut singură de ale mele. Ce uşurare! E grozav, fenomenal, supercalifragilistic şi restul sinonimelor la un loc. Nepreţuit.

Singurul companion pe care l-am suportat cu drag (aproape) dintotdeauna a fost cartea. Avem o istorie frumoasă eu şi cărţile. Eram printr-a doua, când mama a început să mă fredoneze excesiv cu cititul; eu nici gând n-aveam. Azi aşa, mâine iar, până într-o seară când i-a expirat răbdarea. Probabil refuzasem cu înverşunare, asta nu mai ştiu, ştiu doar că mi-a tras vreo două palme, mi-a proptit în braţe o carte subţirică şi a zis: nu ieşi din camera asta până nu citeşti – cu voce tare, să te aud. Îmi amintesc scena, ca şi cum o părăsisem şi contemplam cele întâmplate de la distanţă. Eram ghemuită pe canapeaua roşie, sprijinită într-o pernă mare, cu cartea rezemată de genunchi şi lacrimile curgând şiroaie pe obrajii fierbinţi şi dureroşi, udându-mi gâtul şi bluza. Era ceva cu poezii scurte şi avea ilustraţii în creion deasupra fiecăreia. Vedeam totul în ceaţă din cauza lacrimilor şi mă chinuiam să articulez cuvintele printre sughiţuri. Mă gândeam c-o urăsc pe mama şi cărţile şi c-o să mă fac mare şi n-o să mai citesc nimic, absolut nimic.

Paradoxal, peste un an, doi, îmi voi fi luat câteva scatoalce zdravene tocmai pentru că citeam cu prea multă dedicaţie. (zic să nu săriţi peste link, întregeşte istoria)

N-aş putea să spun cum s-a transformat indiferenţa-mi faţă de cărţi în adicţie incurabilă; cea mai potrivită expresie e pe nesimţite, aşa cum se întâmplă uneori şi cu dragostea de oameni. Peste puţină vreme citeam frenetic, de parcă volumele mi s-ar fi făcut cenuşă în palme, dacă nu le terminam îndeajuns de repede. Cărţile îmi erau acum un soi de fluid vital precum apa ori sângele. Îmi alungau sentimentul straniu pe care atunci nu-l puteam încă defini, fiorul acela rece de alienare; mă încălzeau, mă făceau să mă simt în siguranţă şi liniştită.

Când am terminat toate volumele de poveşti nemuritoare, seria Jules Verne, Cireşarii şi romanele franţuzeşti de aventuri din biblioteca familiei, m-am mutat la “Judeţeană”, adică aici:

Sursa: www.aboutromania.com/libraries.html

Ştiţi ce e, nu? Pa-ra-di-sul – singurul care putea exista pentru mine. (Nu mi-aş fi imaginat vreodată că voi putea să revăd un loc atât de drag, să mă pierd iar printre rafturile înalte, burduşite cu volume, de la 200 km distanţă, cu doar un click.)

N-am avut vise de mărire, nici măcar copil fiind. Visele mele erau mici şi gingaşe ca nişte gâze cu buline pe aripi; includeau invariabil pădurea şi misterele ei şi multe, multe descoperiri fantastice. De aici, probabil, şi dragostea pentru cărţi.

Nu m-am visat, deci, niciodată prinţesă, aşa cum fantazează majoritatea fetiţelor (e adevărată povestea asta sau inventată de băieţii dornici să-şi afirme vitejia salvând domniţa din turn din ghearele zmeului?). Însă ajunsă la “Judeţeană”, mă simţeam într-adevăr ca o fiinţă cu sânge albastru. Eram o privilegiată. Clădirea impozantă a bibliotecii, cu statuia lui Bariţiu la intrare, era castelul meu în care puteam rătăci în voie. Bibliotecarele erau slujnicele tăcute şi respectuoase care-mi luau pelerina brodată, adică permisul, şi îmi deschideau uşile înalte, sculptate ale saloanelor, ale cărţilor. Câte lumi acolo, toate la picioarele mele, aşteptând cuminţi să fie explorate din scoarţă în scoarţă!

În schimb, o dată cu mutarea la “Judeţeană” şi descoperirea lui Sir Arthur Conan Doyle, am început să mă visez detectiv. Să urmăresc cu sârg indiciile până la mârşavul criminal, pe care îl voi ridiculiza în faţa unei onorabile şi înmărmurite asistenţe, aşa cum obişnuia să facă mentorul meu fumător de pipă, şi, apoi îl voi preda poliţiei. Ah, ce fericit-aş fi fost! Mă bufneşte râsul, căci îmi dau seama acum că acel mic şi brav Sherlock Holmes trăieşte încă bine merci în mine, dă din picioare şi iese, din când în când, la iveală prin reclamaţiile depuse la diverse organizaţii ori lăcrămaţiile postate pe blog, anunţând victorios: am găsit făptaşii, luaţi-i, pedepsiţi-i! )))))) Ce copil nebun şi neobosit!

Îmi amintesc mai ales zilele de iarnă în care dârdâiam în troleibuz câte jumătate de ceas, cât îi lua balaurului de fiare ruginite pe nume “31” să se târască din capătul Răcădăului

Sursa: emi.floaredecolt.org

până la celălalt capăt, Livada Poştei,

Sursa: cristache.freehostia.com

unde se-nălţa din troienele uriaşe de zăpadă cea de-a doua mea casă, biblioteca. Mă scuturam de turţuri şi fulgi pe scara interioară a intrării, apoi intram în holul căptuşit cu fişete şi mă descotoşmăneam la garderobă. În câteva minute, mi se înroşeau obrajii de la zăpuşeala din bibliotecă şi mai trebuia să dau un pulover jos. Realizez acum că, asemeni oamenilor, cărţile nu pot vieţui fără căldură.

În adolescenţă, mi-am încheiat primul capitol al istoriei cititului cu Rocambole, al lui Ponson du Terrail, vreo douăzeci, poate mai multe, volume. Mi le împrumuta o prietenă de-a mamei care vindea cărţi la o tarabă în centrul Braşovului; mereu cu menţiunea ai mare grijă, trebuie să arate tot ca nouă după, ca s-o pot vinde.

Încă n-am găsit răspuns la întrebarea cum am putut trăi fără ele ani de-a rândul. Pe la şaptesprezece ani mă apucasem de siropuri; citeam cam una pe zi, până m-am plictisit. Încercasem cu ceva vreme în urmă religiile lui Eliade, dar mă refuzaseră şi am sărit în extremă. Apoi linişte. Citeam din când în când câte-o carte, recomandată de profesori sau culeasă de prin biblioteca cuiva, nu conta prea mult autorul ori genul, de plictiseală…

Cititul e un drog alb, dacă îl laşi o vreme şi începi să te intoxici cu diverse narcotice ieftine,  te lasă şi el pe tine.

Mă iertaţi, m-am luat cu vorba… De fapt vroiam să spun numai că mi-e tare dor de bibliotecă, de liniştea ei şi de mirosul greu al anilor trecuţi peste paginile cărţilor.

Pies tardiv şi foarte important: adeseori mi-a apărut întrebarea cum aş prefera să mor. N-am găsit un răspuns potrivit, pentru că mă chinuiam să-l găsesc pe cel mai echitabil. Nu există aşa ceva. Vreau să mor citind.

:)

Dragilor, să ne revedem cu bine peste fo săptămână.

Brightie signs out.

Pentru ca asta e blogu’ mio personal

Si pentru ca sa iei licenta inseamna libertateeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee

Postu’ asta are sa contina urmatoarele (fara diacritice si fara ce mai vrea soon to be licentiata):

sampanie:

U2

si strigat de fericireeeeee:

Uraaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

si asaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa mai departe!

Cultura are nevoie de semnătura ta

Din textul petiţiei:

Anunţul public făcut de Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Cultural Naţional în data de 14 aprilie cu privire la bugetul acestui minister pentru 2009 e de natură să trezească îngrijorarea întregului sector cultural şi să genereze un protest similar cu acela din educaţie.
Din acest buget reiese că domeniul cel mai afectat este acela al proiectelor culturale, bugetele tuturor evenimentelor culturale aflate pe lista de priorităţi naţionale a ministerului fiind drastic diminuate.

Într-una dintre cele mai proaste situaţii se află Festivalul Naţional de Teatru, manifestare reprezentativă pentru mişcarea teatrală românească, cu o tradiţie neîntreruptă de 18 ani, care a primit în acest an un buget mai mic cu 78 la sută faţă de anul trecut. Reprezentanţii UNITER, producătorul evenimentului – Cristina Modreanu, director artistic al FNT şi Aura Corbeanu, director executiv, – au anunţat în plină conferinţă de presă că ne aflăm în pragul ruperii unei tradiţii de 18 ani fiindcă bugetul alocat este cu totul insuficient pentru organizarea festivalului.

Aici afli mai multe şi, de vrei, dai cu subsemnata(ul).