Scriam / Gândeam în urmă cu jumătate de an că vreau şi pot (asta e o mare abureală, evident că e posibil) să mă las de fumat. Tânjeam după starea de libertate despre care vorbeşte Allen Carr în faimoasa lui “metodă uşoară”, după eliberarea de presiunea de a fuma, chiar şi când nu-ţi trebuie, chiar şi când nu te simţi bine. Voiam să mă simt la rându-mi nemuritoare şi rece în prezenţa fumătorilor, să-i privesc de pe câmpia infinită a neatârnării cum trag fumul scârbos în ei, spunându-mi cu un zâmbet de om iluminat – eu nu am nevoie de mizeria asta, nici vorbă.
Lunile au trecut, de la trei pe zi, fără pic de efort, am recuperat şi-am ajuns la trei spre zece. Mare inginerie, se poate şi mai rău. Cert e că, pendulând între vinovăţie faţă de planurile şi termenele limită şi jemenficheism faţă de planurile mele şi termenele limită, am găsit calea spre nirvana. Pe cine pana corbului mint? Imi place să fumez şi, în privinţa asta, îmi arog netulburată dreptul la eşec.
Netulburată o lae. Am ajuns să-mi fie jenă să fumez în localuri pentru fumători. Dacă e vreunul ‘curat’ prin zonă? Dacă deranjez pe cineva care mănâncă? Doar am şi eu momentele mele, la masă, când nu suport fumul. Mai bine ies afară, la minus tâşpe grade. Mă fascinează vecinii din vila de vizavi. Am ochit vreo cinci, şase fumători care pufăie exclusiv afară. Şi nu-i dă nimeni afară. Pleacă de acasă de bună voie, se înfofolesc în ţoale de ski şi ies la fumat. De ce? Fiindcă fumatul trebuie dat afară din habitat. Cu orice preţ. Asta ni se spune de câţiva ani, iar noi, conştiincioşi, am ajuns să ne supunem chiar şi-n lipsa unei autorităţi. Ne amendăm singuri. Ne asumăm ostracizarea fumatului cu ţigara în gură. Aşa vom fuma mai puţin, aşa ne vom salva. Aseară a trebuit să trag la propriu de prietenii noştri ca să-i determin să fumeze în sufragerie – insistau să se planteze la geam. Mi se pare o aberaţie monumentală. Orice lucru trebuie să aibă o limită.Iar în cazul de faţă, limita e precis momentul în care ţi se permite, dar tu nu mai vrei, deşi vrei de fapt, dar ţi s-a inculcat că nu-i ok.
Când a început frenezia anti-fumat, cu avertismentele lipite pe pachetele, cu interzicerea reclamelor, erau unii care protestau vehement asociind ideea fumatului cu cea de libertate. Mi-au părut exageraţi atunci, mi-am zis, ce are a face? Fumatul face rău, ştim bine, care libertate, libertatea de a-ţi da foc la valiză singur? Acum, ştiind unde au dus toate acele interdicţii, mi se pare justă asocierea şi nu mă pot împiedica să mă gândesc la Robin Williams în The final cut, la 1984. Prevăd înfiorată fabrici de trecut în care se va şterge cu sârguinţă fiece urmă a gesturilor noastre stupide şi nocive. In numele binelui suprem, în numele sănătăţii şi al viitorului, în numele urmaşilor noştri care merită mai mult. Niciodată în numele liberului arbitru, pe acela nu-l cunoaştem. A dispărut demult, cu tot cu fum.
(imaginea de la momondo.com)
text frumos, logica impecabila, nu ma regasesc in el.
inca nu m/a dresat nimeni pana intr/atata. daca nu risc o amenda, fumez cu placere mereu atunci cand am chef. si nu/s nici dependent. si mi se rupe de plamanii celorlalti. de altfel si lor. am ajuns la 41 de ani si speranta de viata fericita in romania e de cacat. deci, fuck off, fumez fara complexe.
motanelul.
Uuuh, look what the cat dragged in :)) another cat, a smoking cool cat.
(ce să zic, motanele, unii dintre nou îs oameni – ca în simpli umanoizi, alţii îs şmecheri)