Etichete

, , ,

Am o bubă, Mare, nu suport beţivii. Nu la modul îmi displac. La modul îmi repugnă profund, iar prezenţa lor îmi dă o stare de anxietate şi rău fizic. Doi factori au determinat fobia asta. 1. Mama nu suportă beţivii, iar pentru ea există o singură categorie de beţivi, respectiv ordinari. Mi-a repetat de atâtea ori beţivii sunt insuportabili, încât m-a convins. 2: o hepatită B dobândită acum 13 ani, ale cărei ponoase am să le trag până la capăt. Printre ponoase se numără faptul că mi se întoarce efectiv stomacul pe dos, atunci când simt mirosul respiraţiei unei persoane care a consumat alcool. Simt chiar şi damful unei beri amărâte, însă cel mai crâncen e cel de vin sau tărie. Relaţia cu puturosul consumator e irelevantă vizavi de reacţie. Dacă ai consumat ceva, ai face bine să-mi respecţi spaţiul personal (3 m), altminteri, poţi să fii şi Tata Doamne, pe aici mi-e drumul.

Argument extra: oamenii care beau mult nu mai sunt ei înşişi sau sunt prea ei înşişi. În ochii beţivilor rânjeşte flămândă vietatea aceea primordială, lipsită de raţiune, logică ori empatie, animalul alpha şi agresivitatea sa nestăpânită.

Singurele momente în care n-am nicio taină sunt cele când beau la rându-mi, căci alcoolul îmi anesteziază simţurile. La propriu – aţi sesizat? Când bei, mai ales mirosul şi gustul funcţionează la capacitate redusă.

Acum, eu nu prea am contacte cu beţivi, ordinari au ba, însă există contacte neprevăzute şi inevitabile, cum sunt cele cu oamenii lângă care stai în metrou, lift etc. Pentru mine e horror. Fiind şi niţel claustrofobă din fire, când mă pomenesc în autobuz înghesuită lângă vreun nea care duhneşte de-ţi mută nasul, fie că eşti cu sechele ca mine, fie că nu, îmi vine să mă autodistrug şi fac nişte eforturi supraomeneşti să nu vărs diverse prin zonă – mai ales dimineaţa. În fine, de obicei am grijă lângă cine stau ori mă refugiez, trec eu cumva peste.

Săptămâna trecută mă întorceam cu metroul de la serviciu. La un moment dat, urcă doi gigei care se aşează lângă mine, cel din imediata proximitate, declarând dezgustat: Măh, ăştia numai la băutură se gândesc! Subiectul mi-a atras imediat atenţia, aşa că am tras cu urechea la restul discuţiei. Ca să n-o lungesc excesiv cu ăla a zis şi ălălalt a răspuns, ceea ce gigeii noştri au dezbătut cu un patos de-a dreptul existenţial a fost: la care dintre cârciumi să meargă sâmbătă, care câte rânduri de bere dă şi în ce ordine şi esenţial: după ce terminau treaba la crâşmă, au concluzionat foarte satisfăcuţi, să se oprească în parcul cutare, pe băncuţa aia, ştiu ei care, să mai bea o bere, aşa, de closure.

De ce scriu despre treaba asta pe blog, cu ce-mi schimbă mie cursul vieţii? Cu nimic, evident. Dar, dar, gigeii ăştia mi-au răspuns la întrebarea: cum poate Cineva să dea pe gât o litră de tărie la 7 dimineaţa ( pe care mi-am adresat-o adeseori în mijloacele de transport, constrânsă fiind să suport compania lui Cineva)? Pe măsură ce-i ascultam cum stabileau detaliile Planului, realizam că ei nu vorbeau despre băutură – deloc. Băutura era ceva “atât de” fundamental pentru discuţie (cum e mersul la budă), încât părea nesemnificativ şi nedemn de a fi menţionat. Ei discutau despre Viaţă. Despre cum vor trăi a doua zi, unde şi cu cine. A fi şi a bea deveniseră sinonime, indisolubile. Literalmente pus în practică versul acela dintr-o piesă aproape uitată – alcoolul este viaţa şi viaţa e alcoolul.

Pentru prima dată în viaţa mea am înţeles ce înseamnă alcolismul şi mi-a fost milă, ba chiar am simţit o urmă de simpatie (păreau doi adolescenţi care se pregăteau pentru prima lor întâlnire cu fete – era nerăbdare, încântare şi bucurie în glasurile lor). Până alaltăieri îmi era exclusiv silă. Îmi spuneam că sunt nişte demenţi indolenţi. Nu sunt, sunt prizonieri. Sunt blocaţi (cei mai mulţi probabil iremediabil) într-o zonă a firii unde absolut toate indicatoarele sunt acoperite de sticle goale. Şi să vrea (cumva, nu ştiu cum) să iasă, n-ar şti pe unde să apuce. Un singur lucru le-a rămas de apucat – gâtul sticlei…

P.S. Inutil să spun că în urma experienţei ăsteia, “nu suport beţivii” a căpătat o altă dimensiune, aceea în care nu-mi mai pun întrebări inutile şi în care nu-i mai judec.