Etichete

,

Întrucât prima mea leapşă original bright side a fost un impecabil fâââs, o să-i fac ce-i face scriitorul frazei idioate pe care abia ce-a tastat-o în word, respectiv prin fereastra întredeschisă vântul şuiera ca un şarpe, şi anume îi voi da un preameritat delete ş-o iau de la capăt.

Şi. Pentru că din punctul meu de vedere o leapşă faină face imaginaţia să duduie în tine ca un expres care coboară din creierii munţilor, încerc varianta asta:

Care sunt meseriile pentru care aproape că n-ai pune pleoapă pe pleoapă nopţile, de nerăbdare s-ajungi iar la slujbă?

1. Bibliotecară. Pentru că am cultul cărţilor. În piramida nestematelor lumeşti care nu se extrag din buricul pământului cartea este ultima treaptă. E locul special în care te aşezi ostenit să-ţi tragi sufletul. Acoperişul lumii. Am înregistrat dintr-un film o chestie, trivială dealtfel, pe care mi-ar fi plăcut s-o debitez eu: lucrurile pe care le ştii (ca în Cunoaştere) sunt singurele pe care nu ţi le poate lua nimeni. Bibliotecile sunt, deci, Ţara Făgăduinţei, unde cărţile sunt totodată ale tuturora şi ale nimănui, sunt sângele care tâşneşte nestăvilit prin aorta lumii, apoi se strecoară prin milioane de vene subţiri, până ce ajunge în capilarele unor obraji înfierbântaţi. Acuma, chiar trebuie să vă mai spun ce statut ar avea bibliotecara acestei Ţării? :D

2. Poliţist slash Detectiv. Când eram kinder surprise, visam adeseori să descopăr secrete necurate. Ai mei aveau o servantă în sufragerie în care ţineau sub cheie acte şi fotografii. Treaba e că acea cheie era aşijderea celor care deschideau celelalte piese de mobilier din sufra, deci n-a fost mare inginerie să pătrund în dulapul cu dovezi. Speram să aflu că sunt adoptată (N-o luaţi pe câmpie. Vreme îndelungată am fost ferm convinsă că fac parte din familia perfectă. Probabil tocmai de aceea căutam bube – familia asta era mult prea prea ca să fie pe bune.) sau că ai mei sunt martori ai lui Iehova sau că, nu ştiu, ceva nemaipomenit. Cel mai aproape de visul ăsta am ajuns pe la 12-13 ani, când un biet zugrav bătrân şi alcoolic ne-a făcut nefăcuta de-a trece în lumea drepţilor drept la noi în cadă, în timp ce plimba bidineaua pe tavanul băii. După lupte seculare ce au durat vreo şase ore doi ofiţeri criminalişti au binevoit să ne calce pragul. O, mamă, ce fericire! I-au făcut poze sărmanului Mihai, Dumnezeu să-l ierte, pe toate părţile, ca-n filmele americane pe care eu încă n-apucasem să le văd. Ne-au interogat şi făceau remarci de genul cadavrul nu are de făcut obiecţii – faza serii pentru mine. Faza serii pentru ei trebuie să fi fost mometul în care pişpirica de brightie, copila lungă şi slăbănoagă cu ochi de bambi a întrebat candid: ce trebuie să fac ca să ajung ca dumneavoastră? În punctul ăsta faza serii a mea a căzut spectaculos în hăul clasamentului, detronată de magica sintagmă: Academia de Poliţie.

3. Proprietară de cafenea. Asta trebuia să fie patru şi viceversa, dar, noah, treacă de la mine. Le-aş da clienţilor mei prăjituri gratis la cafea şi aş avea rafturi cu cărţi din care singuraticii şi-ar putea alege una care să meargă cu un coniac sau cu o cioco-mentă. Desigur, s-ar întoarce să termine cartea. Aş avea zeci de amici necunoscuţi a căror vârstă n-aş afla-o niciodată, care mi-ar povesti la un ţap de Carlsberg episoade fantastice din vieţile lor. Mi-ar spune, aşa cum a făcut-o într-un trecut prăfuit din Braşovu-mi drag, lunganul acela zâmbăreţ şi anonim: Mai dă-mi un gin sec şi o tequila sunrise cu multă tequila pentru sugativa cu care am venit – nu se mai satură! Şi-am râde complice de sugativă. Cafeneaua mea ar fi pe acoperişul unei clădiri înalte şi ar avea panoramă către munţi. Ar avea perne moi şi flori proaspete. Şi chelneriţe care ar zâmbi pentru că s-au născut de treabă, ci nu pentru asta e „politica companiei” (cacofonie fericit coincidentă). Şi s-ar numi… În hamac. Evident şi obligatoriu ar avea şi vreo două, trei hamace înconjurate de arbuşti luxurianţi. Cu ce vă servim? :) Un Manhattan şi „De veghe în lanul de secară”, te rog.

4. Jurnalist de călătorie. He, hee, să vezi cele mai faine locuri din lume, să înveţi să zici „vreau un bilet pentru…” în 111 limbi, să cunoşti tradiţii şi ritualuri pe care poate nici antropologii n-au apucat să le dibuiască, să participi la festivaluri şi carnavaluri ale culorilor, ale taurilor, ale florilor, ale vinului… să te afunzi în fiecare zi a vieţii tale până peste cap în nou, nou, nou. Mai că-mi vine s-o dau naibii de bibliotecă.

Un lucru bate deja la ochi, driver personal numărul unu: descoperă!

Dacă merg tot aşa, ajung cu fanteziile de sâmbătă dimineaţă până duminică. Aşadar, celelalte meserii care m-ar face the brightest of them all, fără explicaţii suplimentare şi fabulaţii aleatoare, sunt:

♥ actriţă

♥ pompier :D

♥ florăreasă

♥ astronaut

♥ pictoriţă

♥ îmblânzitoare de lei :D

No, acu’i vremea ca leapşa să ia calea blogosferei, cu precizarea că aveţi libertatea să fiţi câţi oricine vreţi (eu am pus zece de dragul cercului). So, without further bla bla, The Emerald Bracelet goes to baby, Juniorul, marii boemi, Boghi, Delaskela, Zizzou, Luana, Adrian, Carmen, Writeman, şi Digital Elf.

Editare târzie: Doamnelor şi domnilor, este declarat cel mai bun conducător de leapşă, pentru inspiraţia răspunsurilor, dar mai ales pentru a fi decernat “cătuşa de aur” acelor cetăţeni ai ţării care au mare nevoie de muncă, Boghi, bineînţeles. Chapeau, maestre!