Madlenă înflăcărată

Mă simt nostalgică azi, aşa, ca un biscuite pe jumătate înmuiat în ceai, pe jumătate deci moale şi fragil. Mă bucur c-am luat decizia să şterg blogul şi mă bucur că m-aţi oprit (sărut obraji virtuali). Am tendinţa să iau decizii radicale, nebuneşti. De obicei mă opreşte cineva la timp. Probabil dinafară arăt ca un copil care abia ce-a învăţat să-şi stăpânească bine picioarele şi ţâşneşte din senin ca o formulă de zici că are să se facă zob în primul obstacol; de obicei îl opreşte cineva la timp. Am incendiat odată un set întreg de fotografii – ale altcuiva; da, ştiu, sux big time – în tava cuptorului, în baie – ca să nu afum toată casa, simţul practic nu mă părăseşte nici în momente de criză (dealtfel par o tipă destul de normală, nu părem toţi?). Degeaba, se făcuse un fum de credeai că arde apartamentul pe de-a întregul, am fost nevoită să le sting aşa arse pe alocuri cum erau şi să le mut în ghenă; mi-era să nu sune cineva la Urgenţe. Puţeam ca un pompier şi mă simţeam ca unul, stinsesem istoria. O lae, stinsesem nişte hârtie fotografică. Mă umflă râsul când mă uit la mine, the drama queen, de la distanţă, prin timp, şi mă văd tunsă periuţă (era o perioadă a hotărârilor de liman) cu ochii umflaţi de plâns, cu tava fumegândă în faţă, o preoteasă voodoo a anului 1999, jecmănind istoria de probe. Realitatea şi ficţiunea sunt surori gemene, niciodată nu ştii care e una şi care e cealaltă ori care-i cea mai.

Mă strângea blogul ăsta, cu asupra de măsură, mă ocupa. Nu prea ştiu să fac lucrurile aşa, simplu, în pace, în timpul lor – dar încerc să învăţ. În mintea mea defectă trebuie să le fac cumva anume, să fie clare cristal, fără echivoc, fără umbre, la fix, inclusiv blogul. În mintea mea defectă trebuia să-l hrănesc măcar zilnic ca pe-un prunc, să-l învelesc seara la culcare şi să-i spun o poveste frumoasă. Devenise un soi de responsabilitate, una nesuferită, în situaţia în care mi-l propusesem, aşa cum zice Iren, drept momentul meu de linişte. Pauza asta m-a liniştit.

Mă uit la el de la distanţă, aşa cum mă uit la mine incendiatoarea, cu un surâs. N-are decât să mă aştepte, nu mă grăbesc.

Foto: Phil Moore