… episod de imaginar personal…

O tipă – îi zic tipă pentru că nu se comportă neam conform cerinţelor postului – îşi bea cafeaua la catedră. Studenţii scriu cu capetele aplecate în foi. Eu am terminat încă de data trecută, prin urmare doar stau şi mă oglindesc în ale mele – sunt mâzgălite, cu tăieturi şi îngroşături, aşa cum arată de obicei foile mele de examen. Mă gândesc că pierd timpul aiurea şi mă duc să predau lucrarea. Peste puţină vreme realizez că n-am scris ultima categorie a gesturilor, mai precis n-am scris-o complet. Mă întorc în sală şi o întreb pe tanti de treabă, care se face că nu vede că toată lumea copiază, dacă îmi pot lua lucrarea înapoi. Cercetează sala şi mi-o returnează, doar şi fetele din faţă încă mai scriu. Mă opresc lângă ele; una dictează ceva despre ambalaj. Zic: auzi, de unde ai scos tu chestiile ăstea cu ambalajul? Nu-mi răspunde, e preocupată. Păşesc spre bancă, căutând mental după ambalaj prin bibliografie; găsesc o scăpare – eu nu mi-am ales subiectul ăsta, deci nu trebuie să-mi fac griji. Încep să scotocesc în lucrare, să văd ce anume nu am scris. S-a transformat într-un caiet gros, pe care îl tot răsfoiesc, dar dau doar de pagini albe, iar între ele un mucus ciudat – ce naiba e mizeria asta? Continui să caut – nimic. Da’ ce îngroaşă lucrarea mea în halul ăsta? De unele pagini sunt lipiţi un fel de pui de peşti, care se aseamănă cu părinţi doar prin nişte solzi incipienţi şi prin treaba aia lipicioasă care-i face să alunece uşor prin apă. Ce caută fricozitatea asta în lucrarea mea? Cineva întreabă dacă se poate lua o notă mai mare după reevaluare? Tipa zice: bineînţeles, se poate lua şi o notă mai mică. Îngheţ. Adică s-ar putea să pic licenţa, după ce am luat-o deja?

Mă trezesc – sunt prea defectă, zău.

Încă mă doare capul de la visul ăsta tâmpit. De ce nu pot să visez şi eu că mă plimb pe malul oceanului la apus, că urmăresc fluturaşi aurii sau aşa ceva? Mi-am dat seama în dimineaţa asta că nu-mi pot aminti nici măcar un singur vis frumos pe care să-l fi avut vreodată. Visele mele sunt fie ridicole – cum e ăla în care eram iubita oierului naţiei, fie horror – şi culmea, ăstea din urmă mai sunt şi repetitive.

Oniric de Arghir Emanuela-Roxana

În copilărie aveam un coşmar recurent că îmi pierdeam cheile casei, treabă care, dealtfel, se întâmpla cu o regularitate care o exaspera pe maică-mea – mai ales că pentru a compensa temporar paguba, obişnuiam să sar balconul vecinilor pentru a intra în casă – la etajul opt. Îmi amintesc şi azi maldărul uriaş de frunze ruginii în care mi-am căutat în miez de noapte cheile până la epuizare. Şi cum le-am scăpat de la fereastră în altă noapte. Al doilea monstru era balconul care cădea, în timp ce eu aşteptam terifiată golul. Care nu venea – n-am căzut niciodată, dar aş fi preferat s-o fac. Când vedeam molozul ăla cum se prăbuşeşte bucată cu bucată, intram în aritmie. Cel mai recent, de care în aparenţă am scăpat, e avionul care se prăbuşeşte în mijlocul oraşului. Eu caut înnebunită după supravieţuitori, dar dau doar de rămăşite de fuselaj şi de cadavre; o singură dată am găsit viu pilotul. Pe cele mai crâncene n-am să le dezvălui, ca să nu vă dau vouă coşmare.

De ce-am pus visele astea aici? He, heee… Cică un ţărăn avea o vacă pricăjită care nu dădea pic de lapte, oricât de omeneşte ar fi hrănit-o, tratat-o moşulică (unii spun că i-ar fi cântat Bach în iesle şi că ţăranul o ţesăla c-un piaptăn de fildeş, încrustat cu safire – dar, noah, doar n-o să credem acum tot ce deapănă gura lumii). Aşa că omul se supără într-o zi şi-o duce la târg. Evident că, judecând după ugerele concurenţei, nimeni nu se uita la vaca moşului. Mai spre seară aşa, un târgoveţ de prin preajmă, văzând că s-a lăsat soarele şi ăstuia nici prin cap nu-i trece să-şi laude marfa şi să se facă scăpat de ea, se apropie şi-l întreabă:

-         Ia zi, moşule, cât ceri pe Joiană?

-         Apăi, nimica. N-o vând.

-         Cum, tataie, n-o vinzi?! Atuncea de ce-o mai aduseşi la târg?

-         S-o fac de ruşine.

Aşa şi eu cu monştrii mei nocturni, ia uitaţi-vă la ei, ce străvezii şi vai mama lor îs la lumina zilei. De râsul târgului – n-ar speria nici un pui de pisică.

Pe de cealaltă parte, drăcoveniile ăstea reînvie la ceas de cumpănă ca zombii zdrenţuiţi şi însetaţi de sânge din cimitirele Hollywood-ului, poate ştie vreun creştin dintre voi un leac de semănat apusuri cu fluturaşi aurii în somn de brightie. Rogu-vă, fără ceai de tei, are tot atâtea proprietăţi terapeutice cât o piuliţă.