Jurnal de pasiune cu pasiune

Scriam în fila despre mine că îmi place fotografia. Am minţit un pic, însă jur pe beculeţul roşu pâlpâind că am făcut-o din raţiuni pur practice şi cu nesfârşită inocenţă. Ca să fiu onestă pe de-a întregul, ar fi trebuit să spun că sunt o pasivă pasionată de fotografie. Că am căpătat primul aparat foto acum un an, poate doi, de la bunul meu frate şi că de atunci şi până luna trecută l-am folosit exclusiv în vacanţe – mai mare ruşinea. De ce? Din acelaşi motiv  pentru care nu mi-am cumpărat singură aparatul – din comoditate şi uitoşenie. Pur şi simplu era poziţionat ultimul pe lista priorităţilor. Dacă n-ar fi venit unchiu’ Benchiu ăsta, sigur ar mai fi trecut câţiva ani plini, până ce mi-aş fi pus în practică dorinţa de-a trage cu ochiul digital.

No, de-aia am minţit, căci nu vroiam să pierd timpul nimănui (nici pe-al meu) cu detalii care nu prezentau relevanţă pentru subiectul principal. (am nişte fixuri, brrr)

Alors, revenind la fotografiile mele, mare bucurie! Îmi  dau un motiv să scanez oraşul din ceruri până-n măruntaie, chestie pe care mi-am dorit-o mereu, dar pe care n-am apucat s-o practic decât întâmplător. Sunt o hoinară, îmi place să rătăcesc, să descopăr, să mă uit peste garduri, să fiu doar eu şi o lume nouă pe care nimeni n-a văzut-o aşa cum o văd eu atunci şi acolo.

Prima excursie a fost acum o lună şi-un pic undeva pe lângă Romană. La sfârşitul hoinărelii nu-mi venea să cred câte lucruri frumoase pierdem fugind de stradă. „Frumos” ca în inedit, mizer, pur, durere, lene, ca acel ceva care nu ştie despre el însuşi că e Ceva şi care mişcă un ac la tic-tac, ne sustrage un oftat sau un surâs. Poboaba de fi-miu mi-a şters de pe toate pozele făcute în ziua aceea. Evident că m-am crizat, doar erau primele mele probe de pozograf amatoriu, însă ‘nainte să crăp de ciudă – am găsit salvarea: o să-i fac şi eu la fel cu proxima ocazie, să vadă ce mişto e.

Excursia secundă a fost azi dimineaţă, total neplanificată şi cu mari emoţii. Am o problemă. De câte ori trebuie să fotografiez ceva care nu-i o clădire mare la stradă, mi se strânge stomacul cât o nucă în mine, iar tensiunea atinge cote apocaliptice în unele cazuri.

Tare mi-e să nu apară cineva să-mi zică : Ce faci, madam, aici? Unde te crezi, în pădure ? Asta-i proprietate privată, n-ai pic de ruşine ?!

De oameni, nici nu poate fi vorba momentan. Dacă mi-e mie frică să mă apropii de tri porumbei, apăi cum să fac pozne oamenilor?!

Aşa… şi cum mergeam eu pe ştrase, holbându-mă ba cu ochii mei, ba cu ăl magic la casele îmbrăcate în iederă – sunt bol-na-vă după ele – îmi cade privirea pe un alt peisaj – unul cum nu găseşti adesea. Şi să vezi implozie: Să fac poza, să n-o fac? Dacă se scoală între timp, dacă mă înjură? Nu e oare imoral? O să se mişte şi s-a dus naibii toată minunea… (mai pierdusem doi porumbei cu zece minute înainte)

trei nu e o grămadă, trei e împreună

Când am încercat s-o fac pe-a doua, cea de-a treia talpă s-a ruşinat sub pătură; o mână şi-un cap s-au iţit în capătul opus al patului. Am fugit ca o ilicită, ilegală, infractoare, indecentă ce eram; trecând pe lângă mine, un tip mi-a zâmbit complice – probabil rânjeam cu toată faţa de bucurie că nu fusesem capturată la rându-mi.

Trebuie să caut manualul de utilizare pentru Unchiu’ Benchiu, fiindcă deocamdată îmi prind urechile în el – nu ştiu nici măcar de unde să fac zoom, dulce inocenţă. :))

Noah, am păcănit destul, dau cuvântul imaginilor. (şi revin, cât de curând)

casă la bal mascat

unde eşti tu julieta

sunburned

cei trei muşchetari mustăcioşi

nature always wins

nu parcaţi la gara