Arătam ca un iepure

Săptămâna trecută am strigat cât m-au ţinut vocalele digitale că am scăpat de licenţă; şi scăpasem – de scris. Mai precis de ceea ce eu consideram a fi muntele, adică treaba aia uriaşă şi abruptă pentru care te antrenezi, faci aclimatizări programate şi alte flotări.

Am avut mari emoţii, dar am reuşit să le îmbuteliez. Am venit ş-am plecat de la examen zâmbind, încercând deja obişnuitul şi reconfortantul sentiment “bună treabă ai făcut”, atunci când colegii care ieşiseră înaintea mea mă întrebau miraţi nevoie mare: Cum de poţi zâmbi? De ce eşti aşa veselă?

Bineînţeles că eram veselă – reuşisem – iar – să rămân relaxată şi echilibrată, în ciuda bombei cu ceas care-mi ticăia familiar şi spasmodic în stomac, tâmple şi buricele degetelor şi.

Se cheamă autocontrol şi a fost întotdeauna o grea provocare pentru mine. Cu cât evenimentul/persoana cu care trebuie să mă confrunt este mai important/-ă, cu atât stăpânirea de sine e mai dificilă. Şi cu atât mai mare bucuria reuşitei.

Că după ce a trecut mica euforie, am luat-o pe câmpii pustiite cu “dacă n-am scris ce trebuia la RP” “daca pic”, e altă poveste. Ajunsesem în vârful muntelui. Acum puteam să mă duc de-a rostogolul prin scaieţi până jos.

Finalmente s-au afişat rezultatele, am făcut “Go Duddits” de vreo sută de ori

(pentru necunoscători, Go Duddits se face aşa – dar n-are farmec dacă n-ai văzut filmul:

)

am cântat de bucurie câteva ore în şir, am băut şampanie şi m-am relaxat – în sfârşit. Îmi permiteam, fiindcă mai rămânea doar susţinerea lucrării, adică hi-hi, glumeşti?! Lucrarea mea despre blogurile personale, despre precis ce fac acum; despre fenomenul ăsta fascinant care dezvăluie lumi ce-au stat dintotdeauna ascunse… Lucrarea pe care am scris-o de plăcere, pe care-o ştiu pe din cap şi pe din suflet. Ce mare scofală să le povestesc profesorilor despre blogging?!

Ziua susţinerii, vineri, 26.06.2009

06:03 Crap şi ştiucă, ce naiba fac trează la oara asta?! Culcă-te la loc.

Mă culc.

Hai că trebuie să fi trecut de şapte – 06:17 – Crap.

Am ţinut-o tot aşa până la şapte şi zece, când m-am enervat şi m-am mobilizat înspre cafea.

09:35 (conversaţie de birou)

-         Şi la cât e examenul?

-         3:30.

-         Văd că eşti tare veselă.

-         Sunt, chiar n-am emoţii.

-         Asta-i foarte bine, că…

-         Adică, să fiu sinceră, am ceva emoţii…

14:10 (conversaţie telefonică)

-         Unde eşti?

-         Aproape am ajuns… Mi-e frică. Cum să faci să convingi trei profesori deodată că ce ai scris tu e IT?

-         Trebuie să te calmezi. Oricum nu mai contează, ce-a fost greu a trecut. Sigur o iei.

-         Ştiu şi faci bine că-mi reaminteşti lucrurile ăstea – trebuie doar să mi le repet până mă conving.

14:55 Holul facultătii

Una dintre fete zice ceva despre profii care te fac carne de tun. Carne de tun. Până să apuce să precizeze că e vorba de profii din cealaltă comisie, mi se taie genunchii.

Mai iese câte-o fată: Am vorbit într-una!

Crap şi stiucă! Ce naiba o fi zis un sfert întreg de ceas?!

Mă duc la o ţigară. Încerc să repet, dar vântul îmi ia foaia de vreo trei ori la rând (foaia pe care, după chinuri acerbe, azi – dimineaţă am reuşit să compilez câteva idei relevante). O duce, de fiecare dată, în apropierea uneia dintre maşinile parcate în curtea interioară a facultăţii – dacă intră sub ea, sunt un om mort, mort –mort. Nu intră.

15:15 (iar conversaţie telefonică)

-         Sunt 5 profesori, înţelegi? 5!

-         Ce mi-e cinci, ce mi-e trei. Nu mai contează. Linişteşte-te, o să fie bine…

-         Mda… hai că te sun când ies.

15:25 Holul facultaţii

Mai iese una.

-         Ce-ai făcut?

-         Am vorbit continuu, mi s-a uscat gura.

-         Nu ţi-au pus deloc întrebări?

-         Aproape deloc.

Aerul se împuţinează, la fel şi holul şi cămaşa mea. Din când în când iese una dintre profesoare:

-         Câte mai sunteţi?

-         Patru.

Lângă mine e o tipă roşcată şi pistruiată care turuie neîntrerupt. Şi râde. Râd şi eu. Cu râsul altcuiva. Mai e una pe care aş ucide-o încet; fiindcă ea sunt eu, aşa cum sunt eu de obicei la examene, cum m-am educat să fiu: calmă şi relaxată, încrezătoare; cum am fost la toate oralele din facultate, cum nu sunt azi. Azi sunt un iepure care s-a pitulat pe un scaun şi-şi ascultă cu urechile ciulite bătăile-inimii-salve-de-tun. Un iepure care nu mai are unde să fugă.

-         Câte mai sunteţi?

-         Trei.

[...]

-         Câte mai sunteţi?

-         Două.

Roşcata intră în locul meu şi iese rânjind peste 15 minute. Îmi face semn că mi-a venit rândul. Deschid uşa câţiva centimetri doar, asteptând un „aşteptaţi”. O lae! Nicio şansă. Intru şi mă aşez, uitându-mă la ei cu ochi de iepure hăituit şi epuizat. Le spun că sunt mortificată de emoţii. Ei râd. Eu nu pot râde.

-         De ce? Ţi-au spus colegii că mâncăm studenţi? (iar râd)

-         Nuuuu, dimpotrivă. Mi-au spus că sunteţi drăguţi şi deschişi, eu… eu chiar nu pot să mă calmez. Am încercat…

La naiba! Dau examen de licenţă la comunicare, co-mu-ni-ca-re, şi sunt incapabilă să articulez o frază coerentă. Oare pot fi mai penibilă de atât? Da, pot.

Arătam ca un iepure. Pe măsură ce încercam să pronunţ cuvinte şi să le asez frumuşel în propoziţii dezvoltate, iar ele ieşeau altfel şi împleticite, simţeam cum faţa mi se descompune exact ca un puzzle din care câteva piese o iau razna, distorsionând imaginea.

Arătam ca un iepure.

-         Ai şi tu un blog?

-         Da.

-         Şi cum se numeşte?

-         Partea luminoasă.

Dacă aş fi putut să am o reacţie conformă cu ce gândeam în momentul acela, aş fi râs şi-aş fi spus: Partea luminoasă şi descompusă. Vai de lumina ta, luminăţia ta!

Profesorii râd:

-         Trebuie să avem grijă ce notă îţi dăm… poate vei scrie despre noi pe blog.

-         Nu. Îmi daţi nota pe care o merit.

Încet, încet, încep să-mi controlez mai bine vorbirea, iar la sfârşit îi rog să-mi dea voie să mai spun ceva, că am prins curaj şi e important.

Transcrierea detaliată se încheie aici.

Jos pălăria în faţa comisiei de licenţă, mai ales în faţa doamnelor Silvia Marin-Barutcieff şi Cristina Bogdan, fără de care nu ştiu cum aş fi scos cămaşă pe mânecă. M-au ajutat foarte mult.

Am primit zece pentru lucrare; încă mi se pare ştiinţifico – fantastică situaţia, în condiţiile în care am colegi care au dat examenul scris pentru a treia sau a cincea oară vara asta şi iar l-au picat şi din perspectiva acutei crize emoţionale prin care-am trecut.

Ce-ar mai fi de zis despre licenţa la CRP?

Pentru cei care n-au trecut încă prin ea, dar va să vină: învăţaţi, învăţaţi şi dup-aia mai învăţaţi un pic. Nu vă bazaţi pe faptul că ştiţi ceva din facultate şi că mai citiţi ceva, pentru că acest ceva magic înseamnă fix 2,50. Nu vă iluzionaţi că veţi trece puntea lipindu-vă de vreunul „tocilar” de prin preajmă, fiindcă s-ar putea să daţi de vreun „disperat” şi situaţia va deveni asemenea.

(Pentru un duş de realitate, aruncaţi o privire pe cataloagele de licenţă din sesiunile precedente. Mai vreţi un argument statistic? Vă spun eu care au fost mediile obţinute de cei 84 de studenţi care au dat examenul scris o dată cu mine: la comunicare 5.94, iar la relatii publice 4.21).

Pentru lucrare alegeţi-vă o temă originală, care vă place şi vă interesează şi un profesor în care aveţi încredere. Respectaţi grila de evaluare – e disponibilă pe site.

Să aveţi măcar câtă baftă am avut eu! Bon voyage!