Etichete

, , , ,

Dacă m-ar întreba cineva ce filme îmi plac, aş răspunde stupid: filmele bune. Nu sunt o cinefilă şcolită, singurul film de cursă lungă pe care l-am văzut vreodată, în sensul că am făcut un efort susținut să-l absorb cu cele mai mici detalii a fost unul franțuzesc, Frumoasa scandalagioaică. A durat vreo 5 ore, dacă nu mă minte procesorul, dar după vreo 4 m-a trimis lin şi iremediabil la culcare.

Sunt o devoratoare de filme, asta însemnând că, de la începutul anului şi până peste vreo juma’ de ceas, am văzut aproximativ vreo sută bună de filme. Asta pare foarte tare, pateticul adevăr e că, pentru a scrie articolul ăsta, a trebuit să-l întreb pe ElCareMăSuportăZilnic: baby, cum se numea filmul ăla despre care am zis io că mi-a dat topul peste cap, respectiv e pe locul I? Şi nu numai că le uit numele, le uit de tot şi dacă nu-mi dă cineva câteva detalii despre ce este vorba în propoziție – alb nesfârşit! (Asta pățesc cei cărora nu le place ciocolata. Deci ciocolata este bună, mâncați ciocolată!)

De curând am înțeles şi ce naiba înțeleg eu printr-un “film bun” şi am reuşit performanța asta vizionând Incendiary, peliculă care m-a lăsat la fel de mută ca şi Nunta mută a lui Mălăele sau Restul e tăcere de Nae Caranfil despre care mă extaziam acum câteva luni.

Aşadar, în accepțiune brightiană, un film bun are atmosferă – pfii, am clarificat situația de-am făcut-o praf şi pulbere.  :)  Atmosferă înseamnă că actorii, coloana sonoră, lumina (avem noi o glumiță în trib, preluată de la nea’ ăla bătrân şi frichi care prezenta filmele pe TVR, Tocilescu – „urmăriți lumina, urmăriți lumina…”), decorurile şi celelalte chestii şi oameni invizibili care fac un film întreg,  vorbesc aceeaşi limbă. Şi o vorbesc atât de fluent şi de limpede, încât tu, muritorul de rând, care te holbezi prostit şi țeapăn, chiar o pricepi, deşi n-ai mai auzit-o vreodată.

Asta are Incendiary, atmosferă. O are pe Michelle Williams (pariez un Oscar pentru doamna aceasta cândva în viitor),

michelle-williams-picture-1

o ingenuă promiscuă care te face s-o urăşti şi s-o iubeşti succesiv, are povestea banală a unui adulter şi pe cea de fundal a unui om care trăieşte cu iluzia că îşi poate trăi viața şi sfârseşte prin a fi trăit de către ea, are laitmotivul locului în care timpul îngheață şi nimic nu mai are substanță, exceptând clipa, are durerea ucigător de reală a victimei terorismului, lucrul ăla absurd pe care nu-l simți niciodată venind şi căruia nu i te poți împotrivi decât continuând să mergi – dacă mai poți, are poezie (foarte greu de transcris cu succes într-un film, fără a cădea în sirop) şi aş face bine să mă opresc înainte să omor corola de minuni a incendiarului. Şi toate ăstea într-un pumn, zic aşa: Nu eşti viu ca să fii fericit, eşti viu ca să lupți. Deci, luptă.

Vă las cu trailerul, iar în cazul în care vedeți filmul, vă aştept cu feedback şi să-mi ziceți mie nebrightie dacă v-am indus cumva în oroare. :)

Sursa imaginii: www.askmen.com

P.S. Dacă nu v-a atins nicăieri prezentarea incendiarului, găsiți o alternativă pe blogul nou-nouț al lui Realdo, care are în meniu astăzi Into the wild by Sean Penn.