Etichete
Caranfil, Oscar 2009, Ovidiu Niculescu, Restul e tacere, Vizante
Sau cel putin aşa a fost pentru mine, o dată ce genericul a început să curgă. Când m-am mai dezmeticit, m-a năvălit o avalanşă de superlative. Am fost întrebată dacă mi-a plăcut mai mult decât 432. Da. Nae Caranfil lasă în urmă pe Cristian Mungiu, în perspectiva mea – evident.
În primul rând plecăciuni lui Marius Panduru şi Cristian Comeaga, directorul de imagine, respectiv producătorul, şi el tot om al obiectivului de formaţie. În sfârşiiiit o peliculă românească ce nu pare veche de jde ani; în sfârşit culoare şi viaţă (în copaci şi pe obrajii protagoniştilor – Marius Florea Vizante, Ovidiu Niculescu, Mirela Zeta). În sfârşit pot să mă uit la o producţie cinematografică făcută în România fără a-i obliga şi pe vecinii mei s-audă replicile.
Slavă Cerului, un Bucureşti nu idealizat, ci aşa cum doar străbunicii punkerilor ce colorează azi staţiile Metrorex au cunoscut. Un Bucureşti al artei, al culturii, cu oameni frumoşi, visători, gata să asude şi să rabde întru creaţie… mai mult sau mai puţin.
Cu frumosul Cişmigiu şi Café des Artistes, cu femei îmbrăcate în rochii divine şi cu orice altceva place retinei; nu cu Dacii murdare, poliţişti inculţi şi corupţi, femei promiscue şi înjurături mai multe decât cuvinte rostite.
Vizante înainte de filmul lui Caranfil.
Nenea care face reclame la detergenţi. Un actoraş de comedie sechestrat în sfera ludicului.
Vizante după filmul lui Caranfil.
Un Actor. Întreg, inspirat.
Despre Leon Negrescu, «Mecena» Bucureştiului anilor 1900 şi ceva mărunţiş, interpretat de Ovidiu Niculescu, un cuvânt ar fi arhisuficient: revelaţie.
Dincolo de ce şi cum transmite, verbal sau non, în film (detalii n-am să dau, pentru a nu răpi nimic din savoarea scenelor pe care poate nu le-aţi văzut) acest actor, anonim până ieri pentru subsemnata, n-a dormit două săptămâni înainte de-a decide să-i ceară prietenului său Caranfil rolul lui Mecena; Niculescu deja se-mpieliţase într-un alt bucureştean imaginat în scenariu. Leon însă, avea aproape treizeci de ani mai mult ca personificatorul-să-fie şi o constituţie « atât de similară », încât Ovidiu a fost nevoit să se îngraşe 25 de kilograme pentru a similariza decent.
S-a spus despre “Restul e tăcere” că este spectacolul unui spectacol ori povestea primului film românesc. Eu cred că niciuna dintre sintagme nu onorează talentul şi munca celor ce l-au adus în faţa noastră. Cred că e o colecţie de poveşti.
E povestea micului geniu luat în râs de marii ştiutori.
E istoria mercantilului care-şi vâră ghearele în orice carne.
E dulce-amăruia poveste a artei-agonie-şi-extaz-deopotrivă.
E umbra damei subjugată de însăşi strălucirea pe care-o caută cu atâta fervoare.
E lupta celeilalte dame învinsă de tic-tac.
E povestea tatălui care vrea nimic altceva decat binele odraslei. Care bine?
E nevoia de-a te spune ca om şi naţie.
E inepuizabila poveste a ceea ce pare versus ceea ce este.
Repere:
Grig (Vizante) chestionat de regele Carol – excepţional.
Mecena, omul care «face istorie şi când se duce să se pişe».
Aristizza (Ioana Bulca) în unica scenă din primul film românesc. Teatrul, mon cher, tot teatrul.
Flamuri:
Marele Premiu pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Paris în 1995.
Premiul al doilea la competiţia “Hartly & Merrill International Scriptwriting Competition”, Los Angeles 1999.
Cel mai bun scenariu şi premiul publicului la Festivalul de film B-EST 2008.
Propunerea României la Oscar 2009.
“Din tot ce a produs cinematografia românească după 1989, Restul e tăcere este cel mai aproape de entertainment-ul hollywoodian (în ipostaza sa fericită) şi are cele mai mari şanse să ajungă un film-cult.”
(Mihai Fulger, Observator cultural)
Surse:
Pingback: Artistu zice… » Blog Archive » “RESTUL E TACERE”… placerea de aplauda!!!
:)
Pingback: teatru, carte şi tutun « partea luminoasă