Pledoarie din stradă (prejudecăţi de ucis)

Aş fi vrut să scriu altceva azi, însă cuvintele mi se opresc în gât…
Le inspir ca să le cern prin suflet, dar nu e loc pentru ele. De vreo două săptămâni acolo s-au cuibărit Ilie, Bogdan, Marius, Costel, Gilbert, băieţii de la subsol.
Între ei şi mine, cea care am fost, între ei şi mine, cea care voi fi, sunt doar durere şi ciulini. Un deşert locuit de ciudă, revoltă şi alter ego-uri ale mele, cu mâinile legate fedeleş şi ochii goi.
Am deschis o uşă grea, ce stătuse ferecată un timp, un timp în care s-au scurs peste ea fel şi fel de lichide, de la licori până la lacrimi oxidându-i încheieturile. Acum n-o pot închide şi, conform teoriei uşilor deschise, nici nu voi reuşi până nu-i trece timpul. Teoria asta zice că sunt lucruri, locuri ori oameni pe care simţurile noastre le străpung, desfiinţându-le. Trec prin, peste şi pe sub ele, dematerializând, concentrându-se către orice altceva dimprejur, orice altceva decât acele lucruri, locuri, oameni anume. Circumstanţele concură, obstrucţionându-ne accesul, însă sunt momente în care şi tu şi circumstanţele vă aliniaţi în faţa aceleiaşi uşi, precum soldaţii la porţile unei cetăţi de asediat, lovind cu berbecul până ce uşa cedează şi vezi.
Mi-e greu să cred că nu vi s-a întâmplat niciodată să revedeţi un coleg de şcoală ori un prieten de care nu v-aţi amintit ani de-a rândul, uitaserăţi în fapt că există, şi apoi în viitorul imediat să-l tot reîntâlniţi, poate chiar să-l căutaţi voit. Sau într-o seară, butonând telecomanda, n-aţi dat de câteva ori în şir peste acelaşi actor sau peste aceeaşi temă de discuţii la x show-uri TV.
La asta se rezumă teoria uşilor deschise, la ceva/cineva care ţi-a fost absent şi care are nevoie de nimic altceva decât o privire, o atingere de-a ta pentru a se descoperi iar şi iar.
Nu pot să-i judec, să-i condamn, să le închid dosarul şi să-i uit pe aceşti copii. Pentru mine sunt copii chiar dacă au douăzeci şi trei sau treizeci şi unu de ani. Sunt copii pentru că cei cărora li se leagă copilăria la gură prea devreme şi-o dezleagă singuri când vor, indiferent de anii trecuţi peste ei. Ca într-o lege imuabilă a firii. Cum să se maturizeze dacă n-au fost copii? Cum să fi ales o cale justă când s-au născut din injusteţe? Din “greşeală”. Copiii abandonului. Copii crescuţi din firimiturile aruncate de Stat pentru masa săracilor. Copii educaţi de pseudopărinţi, care cel mai probabil şi cel mai adesea i-au privit cu tot atâta dragoste cu care se uită mecanicul la motorul defect. Copii al căror “leagăn” se opreşte fix la optsprezece ani, când li se spune “eşti major, mult succes, la revedere!”
Poftim? Păi dacă mie mama îmi oprea leagănul şi mă trimitea în lume fix la optsprezece ani, ajungeam fix la naiba. Mi-au trebuit fix încă zece să pricep oarecum ce-i lumea asta, ce să fac cu ea şi în ea. O să ziceţi că-s cam târzie. Ei şi? Precoce sau întârziaţi, îi plasăm pe toţi în aceeaşi categorie. Nu se poate. Nu se poate pentru că nu sunt nici oi, nici sticle de bere. Sunt in-di-vizi. Cresc şi se maturizează în propriul şi unicul ritm. Să-i declarăm majori legal e OK, să-i considerăm maturi mental e o utopie. Utopia dezastrului lor.
Hai să ne jucăm de-a resursele umane. Eşti şef de magazin şi trebuie să angajezi o vânzătoare. Ai de ales între câteva candidate “normale” şi o “căministă” care greu leagă două cuvinte. Evident că n-o s-o alegi pe cea din urmă şi zău, nu te condamn. Şi eu aş face la fel. De ce să mă leg la cap dacă nu mă doare? Deci, cine-i de vină? Statul, futu-i. Statul, care nu-şi asumă decât jumătate din responsabilitatea educării şi integrării acestor copii. Dacă acelor companii care angajează căminişti sau recidivişti li s-ar da un stimulent precum reducerea impozitelor, cine credeţi c-ar câştiga? Banul, dragilor. El e campionul mai mereu. Şi pe lângă el, un copil căruia i s-ar deschide un viitor de “om normal” şi nu strada, aşa cum se întâmplă acum.
Aud, aud cum strigă piţigăiat un deştept din spate: “Păi de ce n-a învăţat să lege două cuvinte, n-am lăsat-o eu?”
N-a învăţat pentru că nu a ştiut cum, când şi mai ales de ce, iar de la un moment dat nici n-a mai vrut.
N-a învăţat fiindcă pseudo-părintele-Stat nu a stat niciodată să-i explice ce-i ăla predicat nominal sau cum să conceapă o propoziţie inteligibilă
N-a învăţat pentru că lângă ea n-a fost (în cele mai multe situaţii, nu generalizez) nici o voce care s-o mângâie, nici o mână care să-i şteargă lacrimile provocate de colegii uniţi în inconştienţă, care i-au strigat la şcoală în cor: “ proasta, proasta, proasta!” ( O să spuneţi probabil că acest exemplu este o exagerare. Eu vă spun că este copiat în întregime după comportamentul pe care fiul meu şi colegii lui îl au faţă de o colegă a cărei singură vină este culoarea pielii.)
Încă mai credeţi că ea avea şanse egale cu celelalte candidate? Hai să introducem un alt factor pe care deloc întâmplător o să-l numesc Domnul Argintiu. Domnul Argintiu e un căminist care o ştie pe fata noastră, a trăit mulţi ani alături de ea, aşa se face că sunt destul de apropiaţi. Când ea îi povesteşte eşecurile în a-şi găsi un loc de muncă, el îi repetă iar şi iar să renunţe. Să i se alăture lui şi prietenilor lui, căci n-are rost să se chinuie, n-o vor accepta niciodată. Îi tot oferă punga lui. Ea îl refuză până într-o zi când descoperă că aurolacul amorţeşte oboseala paşilor în van, împrăştie dezamăgirea uşilor închise şi face decorul străzii murdare dezirabil unei societăţi care o respinge, o respinge, o respinge de când se ştie pe lume. În plus, mai e şi Domnul Argintiu care îi vorbeşte, o alină, o acceptă, o place, o numeşte de-a lui.
Cum naiba să faci o alegere înţeleaptă în condiţiile astea? Cum naiba poate spune vocea piţigăiată din spate că a avut şanse egale? Dă-mi voie, drag moralist legat la ochi, să te trimit doar cinci minute la naiba. Poate dacă îl cunoşti pe naiba, o să vii înapoi cu o altă perspectivă asupra acestor copii. Poate o să-ţi dai seama ca e ABSURD să crezi că un copil crescut de o instituţie, fără grija şi dragostea părinţilor, într-un cămin în care se leagă doar de cei asemeni lui, cei destinaţi aceluiaşi drum către stradă şi aproape niciodată altuia, are şanse egale cu majoritatea.
Aş vrea să-mi explicaţi voi, cei care susţineţi “omnipotenţa şanselor egale”, cum Doamne iartă-mă să aleagă munca şi cinstea un copil care învaţă întâi poezia pentru cerşit şi practica de şparlit?! Spuneţi-mi acum că acel copil de patru ani pe care l-am văzut la metrou întrebându-şi mama când vor pleca acasă şi căruia i s-a răspuns “după ce facem un milion” AR FI TREBUIT SĂ DISCEARNĂ ŞI SĂ ALEAGĂ MUNCA ŞI CINSTEA. Spuneţi-mi că a avut şanse egale, puteţi?
Cei pe care-i vedeţi pe stradă la cerşit sau poate în magazine la furat sunt adeseori precis acel copil. Unul şi acelaşi copil, captiv în trupul unor adulţi handicapaţi social. Dezmeticiţi-vă.
NIMENI NU ALEGE STRADA. STRADA ÎL ALEGE PE EL/EA PENTRU CĂ TOŢI CEILALŢI ÎI RESPING.