Legitimatie de blogger

Şi mă uitasem. Mă uitasem ca pe-o carte într-un garaj cu vechituri. Sună telefonul şi-o laşi acolo pe-un raft să te duci să răspunzi şi cineva pune o cutie mare peste ea şi peste ani te întrebi mirat nevoie mare unde-i cartea aia, ce s-a ales de ea şi poate că e târziu şi poate nici nu mai ştii ce ar trebui ce să faci cu ea…

Cafeneaua mi-a amintit de cartea mea, de cărţile care m-au ţinut în picioare adolescenţa întreagă, de Marile Speranţe şi dragostea de litere, mi-a amintit unde rămăsesem. Eram în nouăzeci, în camera mea roz potrivind rime. Rime. Mire. Imre. Irme. Debitând compuneri savante pentru doamna învăţătoare. Hilar amar. N-aveam ce să spun, nimic nou, nimic altfel. Un alt epigon la ponton. Bine, pa. Citindu-i pe oamenii aceştia, am realizat că o parte din mine şi încă una esenţială pentru coloana vertebrală a lui eu sunt era blocată undeva în trecut. Eu o lăsasem, o delăsasem. Mă făcusem mare fără mine. Crescusem ca o iederă sprijindu-mă de ziduri, agăţându-mă de ferestrele altora, furând crepusculii răsăriturilor lor. Şi nici măcar nu alesem o fereastră deschisă, mă mulţumisem cu cea de la îndemână. Una atât de modestă, încât era mulţumită cu obscuritatea ce i-o ofeream. Cam aşa s-ar pune într-o metaforă o relaţie în care amândoi ne intoxicasem de atâta nepotrivire şi înverşunare de a perpetua în ea. Lui îi trebuia un lifting al priorităţilor, iar eu trebuia să învăţ naibii o dată să merg.

Cafeneaua şi cuvintele din ea mi-au fost proteze de suflet vreme bună după ce mi-am dat drumul de la fereastră (n-am căzut, spre mirarea-mi). Cuvintele or fi goale de conţinut, dar sunt pline de oameni, la fel cum oamenii sunt plini de ele. Cuvinteleoameni care m-au readus în camera mea roz nu-sunt-goale. Rezidăm în ele, precum i-ul sub punctul său. Ne hrănim cu ele, ne-nvelim cu ele când suntem goi-puşcă pe dinăuntru, le înecăm în dureri, le iubim mai presus de, le strangulăm cu spasme şi le iertăm după chef. Suntem (cei mai mulţi dintre noi) nimic altceva decât cuvinte. Faptele au nevoie de planuri, iar acestea din urmă vin din acel scriptoriu mental căptuşit în catifea în care plutesc ca nişte bule de săpun cuvintele. Oameni-cuvinte-planuri-fapte.

Aşa se legitimează ce-o să găsiţi în partea luminoasă.

Cred în atributul de faptă al cuvântului. Cred că aceste bule de săpun ne pot aduna de pe caldarâm, ne pot resuscita, ne pot atâţa, ne sunt uneori mai mult decât mumă, aşa cum mi-au fost mie.

Nu, asta nu-i o sectă.

Nu trebuie să credeţi lucrurile acestea, nu trebuie să le repetaţi în fiecare seară cu voce tare la oglindă – decât dacă tineţi cu tot dinadinsul .

Nu trebuie să trimiteţi niciun plic autoadresat pentru detalii suplimentare.

Şi nu, în ciuda iederii, nu sunt reprezentant Herbalife.

Sunt brightie şi vă îndemn doar să fiţi asemeni vouă.